Opinia separată a Livia Stanciu se întinde pe 46 de pagini în motivarea Deciziei CCR

De departe, cea mai lungă argumentație a Opiniei separate în decizia CCR de revocare a procurorului-șef al DNA, Laura Codruța Kovesi a avut-o judecătorul constituțional  Livia Stanciu.

Iată argumentele, în Opinia separată publicată pe 46 de pagini în motivarea deciziei CCR, care are 133 de pagini:

“În dezacord cu soluția pronunțată cu majoritate de voturi de Curtea Constituțională, considerăm că instanța de contencios constituțional ar fi trebuit să constate că în cauză nu a existat un conflict juridic de natură constituțională între Ministrul Justiției, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, în principal, și între Guvernul României și Președintele României, în subsidiar, generat – așa cum au susținut autorii sesizării – de refuzul Președintelui României de a da curs propunerii de revocare din funcție a Procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, deoarece:

– Ministrul Justiției nu reprezintă o autoritate publică constituțională în sensul articolului 146 lit.e) din Constituția României și deci nu poate fi parte într-un conflict juridic de natură constituțională;

– Guvernul României, deși poate avea calitatea de parte într-un conflict juridic de natură constituțională, reprezentând o autoritate publică constituțională, în sensul art.146 lit.e) din Legea fundamentală, nu are însă nici o competență, nici o atribuție – nici de rang constituțional și nici de rang legal – în ceea ce privește cariera magistraților, astfel că nu se poate constata că Președintele României și-ar fi arogat, competențe care potrivit Constituției să 76 aparțină Guvernului sub acest aspect, deci nu se poate pune în discuție existența unui conflict juridic de natură constituțională între aceste două autorități publice;

– în cadrul procedurii de revocare a Procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție (DNA), Președintele României a pronunțat o hotărâre, în sensul nerevocării din funcție a acestuia, încheind, finalizând practic procedura declanșată de Ministrul Justiției, astfel că nu poate fi pusă în discuție problema creării de către Președinele statului a unui blocaj instituțional;

– nu s-a putut stabili o depășire din partea Președintelui României a limitelor de competență pe care legea i le conferă în procedura de revocare a Procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruța Kovesi;

-nu s-a putut stabili o imixtiune a Președintelui României în competențele celorlalte instituții implicate în procedura de revocare a Procurorului-șef DNA, respectiv în competențele Ministrului Justiției și ale Consiliului Superior al Magistraturii;

– nu s-a putut stabili o încălcare a principiului cooperării loiale între autorități din partea Președintelui României.

1. Motivarea autorului sesizării

La data de 23 aprilie 2018 Primul Ministru al României, doamna Vasilica Viorica Dăncilă, a sesizat Curtea Constituțională cu o cerere de soluționare a unui conflict juridic de natură constituțională între Ministrul Justiției pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, în principal, și între Guvernul României și Președintele României, în subsidiar, conflict determinat de refuzul Președintelui României, domnul Klaus Werner Johannis, de a da curs propunerii de revocare din 77 funcție a Procuroului șef al DNA, doamna Laura Codruța Kovesi, propunere formulată de Ministrul Justiției, domnul Tudorel Toader. Prin această cerere s-a solicitat Curţii Constituţionale pronunţarea unei decizii prin care instanţa de contencios constituţional: ”

1. să constate existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministrul Justiţiei, respectiv, Guvernul României, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte;

2. să constate faptul că respectivul conflict a fost generat de refuzul Preşedintelui de a da curs solicitării Ministrului Justiţiei de revocare din funcţie a procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie; 3. să soluţioneze conflictul juridic de natură constituţională, statuând conduita de urmat, în sensul că Preşedintele României are obligaţia să emită decretul de revocare din funcţie a procurorului şef DNA, doamna Laura Codruța Kovesi.”

2. Noțiunea de conflict juridic de natură constituțională. Cadrul legal Potrivit dispozițiilor articolului 146 lit.e) din Constituția României, Curtea Constituțională soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Primului ministru sau a Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii.

Concretizarea legislativă a acestei prevederi constituționale o regăsim în dispozițiile art.34 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, conform cărora:

(1) Curtea Constituțională soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a 78 unuia dintre președinții celor două Camere, a Primului ministru sau a Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii.

(2) Cererea de soluționare a conflictului va menționa autoritățile publice aflate în conflict, textele legale asupra cărora poartă conflictul, prezentarea poziției părților și opinia autorului cererii.

3. Interpretarea sintagmei ”conflict juridic de natură constituțională” Reamintim, mai întâi, jurisprudența Curții Constituționale prin care s-a definit sintagma ”conflict juridic de natură constituțională” dintre autorități publice, pentru a proceda, apoi, la examinarea situației dedusă judecății, în raport de cadrul fixat chiar de instanța constituțională pentru acest tip de cauze. Astfel, Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia nr.53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.144 din 17 februarie 2005, că un conflict juridic de natură constituțională presupune „acte sau acțiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe își arogă puteri, atribuții sau competențe, care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice, ori omisiunea unor autorități publice, constând în declinarea competenței sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor”.

De asemenea, prin Decizia nr.97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.169 din 5 martie 2008, Curtea a reținut: „Conflictul juridic de natură constituțională există între două sau mai multe autorități și poate privi conținutul ori întinderea atribuțiilor lor decurgând din Constituție, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competență, pozitive sau negative, și care pot crea blocaje instituționale.”

În sfârșit, Curtea a mai statuat că textul art.146 lit.e) din Constituție „stabilește competența Curții de a soluționa în fond orice conflict juridic de natură constituțională ivit între autoritățile publice, iar nu numai conflictele de 79 competență născute între acestea”.

Prin urmare, noțiunea de conflict juridic de natură constituțională „vizează orice situații juridice conflictuale a căror naștere rezidă în mod direct în textul Constituției” (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr.901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.503 din 21 iulie 2009).

De asemenea, cu referire la competenţa materială de a soluţiona conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României, a reţinut următoarele:

“Este vorba de conflictele de autoritate. Într-un atare caz Curtea Constituţională soluţionează sau aplanează litigii constituţionale între autorităţi. Aceste litigii pot privi conflicte între două sau mai multe autorităţi constituţionale cu privire la conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor, decurgând din Constituţie.

Aceasta este o măsură necesară, urmărind înlăturarea unor posibile blocaje instituţionale. Pentru a se evita antrenarea Curţii în soluţionarea unor conflicte politice este necesar să se prevadă că este vorba doar de blocajele instituţionale, respectiv de conflictele pozitive sau negative de competenţă.

” Totodată, în Decizia nr. 108/05.03.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.257/9.04.2014, Curtea Constituţională a stabilit că:

”V. In ceea ce priveşte noţiunea de conflict juridic de natură constituţională dintre autorităţi publice Fără a-i defini conţinutul, atât Constituţia, cât şi Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale utilizează sintagma de “conflict juridic de natură constituţională”.

Prin urmare, pentru stabilirea trăsăturilor conţinutului conflictului juridic de natură constituţională, principalul reper l-a constituit jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi doctrina în materie. 

Astfel, aceste conflicte au următoarele trăsături: – sunt conflicte juridice; – sunt conflicte juridice de natură constituţională; – creează blocaje instituţionale; – vizează nu numai conflictele de competenţă (pozitive sau negative) născute între autorităţile publice, ci şi orice situaţii conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct din textul Constituţiei; – se referă numai la anumite autorităţi care pot apărea ca subiecte ale acestuia.

Toate aceste trăsături au caracter cumulativ şi nicidecum alternativ, neîndeplinirea vreuneia dintre ele fiind, ab initio, o cauză de respingere a sesizării.

Doctrina în materie, a relevat că un conflict juridic de natură constituţională „priveşte «competenţele» sau «atribuţiile» autorităţilor publice; aceste «competenţe» sau «atribuţii» pentru a fi de «natură constituţională» trebuie să derive din Legea fundamentală, nu exclusiv dintr-un act normativ subsecvent Constituţiei (a se vedea, în acest sens I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. CH. Beck, Bucureşti, 2006, p. 867). Totodată, art. 146 lit. e) din Constituţie nu priveşte orice conflict, probabil şi posibil, între autorităţile publice, ci numai conflictul juridic, deci nu şi pe cel politic, şi bineînţeles numai conflictul care să privească competenţe constituţionale (a se vedea, în acest sens, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României, Comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1.405).”

Din jurisprudența Curții Constituționale expusă mai sus rezultă că, pentru a ne afla în prezența unui conflict juridic de natură constituțională, Curtea trebuie să circumscrie analizei sale următoarele aspecte:

• să verifice dacă există o situație conflictuală între două autorități publice;
• în ipoteza constatării existenței unei situații conflictuale între două autorități publice să verifice dacă aceasta rezultă, în mod direct, din textul Constituției (a se vedea și Decizia Curții Constituționale nr.1525 din 24 noiembrie 2010 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.818 din 7 decembrie 2010, punctul II)

4. Obiectul verificărilor Curții în cadrul prezentei cereri de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională Față de jurisprudența Curții Constituționale relevată anterior și prin care au fost definite, determinate, trăsăturile conflictului juridic de natură constituțională, precum și cerința ca acestea să fie întrunite, în mod cumulativ, vom examina în continuare, în raport de actele și lucrările dosarului, dacă aspectele invocate în prezenta cerere de către autorul sesizării și calificate de acesta ca fiind generatoare a unui conflict juridic de natură constituțională se circumscriu sau nu dispozițiilor art.146 lit.e) din Constituția României.

4.1. Autoritățile publice constituționale ce pot fi părți în cadrul unui conflic juridic de natură constituțională Potrivit art. 146 lit.e) din Constituția României ”Curtea Constituțională soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice”. Instanța de contencios constituțional a fost sesizată cu o cerere de soluționare a unui conflict juridic de natură constituțională între Ministrul Justiției, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, în principal în principal, și între Guvernul României și Președintele României, în subsidiar.

4.1.1. Cu privire la cererea principală de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională între Ministrul Justiției, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale nu orice autoritate publică poate fi parte a unui conflict juridic de natură constituțională. Pentru a fi subiect (parte) al/a unui conflict juridic de natură constituțională, autoritățile publice trebuie să îndeplinească următoarele exigențe: – să fie autorități de natură constituțională, respectiv să participe nemijlocit la realizarea puterii de stat; – să fie nominalizate expres în Titlul III al Constituției, cu precizarea atribuțiilor ce le revin în realizarea puterii de stat.

În acest sens, prin Decizia nr.838/27.05.2009 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.461/03.07.3009 Curtea Constituțională a stabilit, punctual, care sunt autoritățile publice ce ar putea fi implicate într-un conflict juridic de natură constituțională, și anume: Parlamentul, alcătuit din Camera Deputaților și Senat, Președintele României, în calitate de autoritate publică unipersonală, Guvernul României, organele administrației publice centrale și ale administrației publice locale, precum și organele autorității judecătorești. Or, simpla nominalizare în Constituție a Ministrului Justiției în cadrul unei prevederi ce vizează organizarea internă a autorității judecătorești, respectiv a Ministerului Public (dispozițiile art.132 alin.(1) din Constituție, conform cărora ”Procurorii își desfășoară activitatea … sub autoritatea Ministrului Justiției”) nu poate conduce, în nici un mod, la concluzia – susținută în opinia majoritară – că acesta ar fi o autoritate publică de natură constituțională care să participe nemijlocit la realizarea puterii de stat, cerință precizată clar de instnața de contencios constituțional, prin jursprudența sa anterioară, cu privire la autoritățile publice ce se pot afla într-un conflict juridic de natură constituțională.

Este adevărat că Ministrul Justiției, ca de altflel oricare dintre membrii Guvernului, ocupă o funcție de demnitate publică în cadrul unei autorități publice de natură constituțională, dar aceasta nu înseamnă că el ar putea fi asimilat cu autoritatea publică la care se referă textul art.146 lit.e) raportat la Titlul III din Constituție, precum și textul art.2 alin.(1) lit.b) din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, coroborat cu art.46 din Legea nr.90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, dispoziții potrivit cărora miniștrii au calitatea de conducători ai ministerelor și reprezintă ministerele în raporturile cu celelalte autorități publice, cu persoanele juridice și fizice din țară și străinătate, precum și în justiție.

Ministrul Justiției, în calitate de conducător al Ministerului Justiției, este unul dintre membrii Guvernului – organ investit de Parlament, care își exercită atribuțiile colegial și răspunde solidar. Drept urmare, Guvernul și nu Ministrul Justiției este de fapt autoritatea publică ce exercită nemijlocit puterea de stat și care poate fi parte într-un conflict juridic de natură constituțională. Pentru aceste considerente, s-ar fi impus ca instanța de contencios constituțional să constate că în cauză nu a existat un conflict juridic de natură constituțională între Ministrul Justiției, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, în raport de lipsa calității de autoritate publică de natură constituțională, în sesnsul art.146 lit.e) din Constituția României, a Ministrului Justiției. 4.1.2.

Cu privire la cererea subsidiară de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională între Guvernul României și Președintele României.

Spre deosebire la Ministrul Justiției, care nu poate avea calitatea de parte întrun conflict juridic de natură constituțională, Guvernul României reprezintă o autoritate publică de natură constituțională, în sensul art.146 lit.e) raportat la Titlul III din Constituție. În prezenta cauză însă, deși Guvernul României are această calitate, nu se poate pune în discuție existența unui conflict juridic de natură constituțională între Președintele României și Guvernul României, ca urmare a inexistenței între cele două autorități publice a unui raport juridic în privința gestionării carierei procurorilor.

Guvernul României, în materia revocării procurorilor din funcțiile de conducere de la nivelul Parchetelor de rang înalt, nu are atribuții, nici de rang constituțional și nici de rang legal. În lipsa unor atribuții ale Guvernului României în ceea ce privește cariera magistraților, instanța de contencios constituțional, în prezenta cauză, nu a avut, practic, ce să analizeze, nici sub aspectul conținutului și nici sub cel al întinderii unor atribuții care nu există, astfel că nu a putut constata că Președintele României și-ar fi arogat competențe care potrivit Constituției sau legii să fi aparținut Guvernului.

Pentru aceste considerente, s-ar fi impus ca instanța de contencios constituțional să constate că în cauză nu a existat un conflict juridic de natură constituțională între Guvernul României, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, având în vedere că Guvernul României nu are nici o competență, nici o atribuție – nici de rang constituțional și nici de rang legal – în ceea ce privește cariera magistraților.

5. Aspectele invocate de autorul sesizării în cererea formulată nu vizează un conflict de competență (pozitiv sau negativ) născut între autorități publice constituționale și nici o situație conflictuală a cărei naștere să rezide, în mod direct, din textul Constituției.

5.1.Modalitatea de numire și revocare a procurorilor de grad înalt În prezent, procedura de numire și revocare a procurorilor de grad înalt este reglementată de Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) și de Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, astfel:

Art.40 lit.h) din Legea nr.317/2004: ”Secțiile CSM au următoarele atribuții referitoare la cariera judecătorilor și procurorilor: h) avizează propunerea ministrului justiţiei de numire şi revocare a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (PÎCCJ), a procurorului şef al Direcției Naționale Anticorupție (DNA), a adjuncţilor acestora, a procurorilor şefi de secţie din aceste parchete, precum şi a procurorului şef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT) şi a adjunctului acestuia.”

Art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004: ”Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prim-adjunctul şi adjunctul acestuia, procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie, adjuncţii acestuia, procurorii şefi de secţie ai acestor parchete, precum şi procurorul şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi adjuncţii acestora sunt numiţi de Preşedintele României, la propunerea Ministrului Justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, dintre procurorii care au o vechime minimă de 10 ani în funcţia de judecător sau procuror, pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată.”

Art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004: ”Revocarea procurorilor din funcţiile de conducere prevăzute la alin.

(1) se face de către Preşedintele 86 României, la propunerea Ministrului Justiţiei care se poate sesiza din oficiu, la cererea adunării generale sau, după caz, a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori a procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, pentru motivele prevăzute la art. 51 alin.

(2) care se aplică în mod corespunzător.” Prin urmare, în procedura de revocare a procurorilor din funcțiile de conducere prevăzute în art.54 alin.(1) – în cauza noastră, în procedura de revocare a Procurorului-șef DNA -, conform art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004 există trei părți implicate, respectiv: – Ministrul Justitiei, care face propunerea; – Consiliul Superior al Magistraturii, care avizează propunerea, avizul fiind însa consultativ; – Președintele României, care ia decizia. Articolul 51 alin.(2) din Legea nr.303/2004 stabilește că revocarea din funcțiile de conducere a procurorilor de la nivelul parchetelor de rang înalt se dispune pentru urmatoarele motive: a) în cazul în care nu mai îndeplinesc una dintre condițiile necesare pentru numirea în funcția de conducere; b) în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuțiilor manageriale privind organizarea eficientă, comportamentul și comunicarea, asumarea responsabilităților și aptitudinile manageriale; c) în cazul aplicarii uneia dintre sancțiunile disciplinare. Tot Legea nr.303/2004 stabilește și criteriile pentru verificarea organizării eficiente a activității [art.51 alin.(3)], pentru verificarea comportamentului și comunicării [art.51 alin.(4)], pentru verificarea asumării responsabilității [art.51 alin.(5)], respectiv pentru verificarea aptitudinilor manageriale [art.51 alin.(6)] de către procurorii şefi ai Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, DNA și DIICOT. Aceste criterii legale se impun a fi avute în vedere de către Ministrul Justiției atunci când apreciază necesară formularea unei propuneri de revocare din funcțiile de conducere menționate în art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004.

Însă nu se poate susţine că, toate celelalte autorităţi cu atribuţii în procedura de revocare (Consiliul Superior al Magistraturii și Președintele României) ar fi ţinute în exercitarea propriilor atribuţii doar de interpretarea Ministrului Justiţiei cu privire la activitatea procurorului cu funcție de conducere, consemnată în propunerea de revocare, şi nu de aceleaşi criterii legale care au stat la baza formulării propunerii de revocare din funcţie.

Așa cum Ministrul Justiției are puterea de a aprecia, prin raportare la criteriile prevăzute de lege, menționate mai sus, dacă procurorul cu funcție de conducere și-a exercitat necorespunzător atribuțiile manageriale privind organizarea eficientă, comportamentul și comunicarea, asumarea responsabilităților și aptitudinile manageriale, tot astfel, și Consiliul Superior al Magistraturii, atunci când evaluează propunerea de revocare formulată de Ministrul Justiției trebuie să țină cont de aceleși criterii prevăzute de lege și să își formuleze opinia de specialitate, sub forma unui aviz consultativ, astfel încât acest aviz să fie în conformitate cu legea.

În mod identic, Președintele României trebuie să țină cont în luarea deciziei proprii, tot de criteriile prevăzute de lege, precum și de conținutul celorlalte două operațiuni administrative realizate de Ministrul Justiției (propunerea), respectiv de CSM (avizul).

Orice altă interpretare, inclusiv cea care ar conferi Ministrului Justiției o competență unică și absolută de apreciere a criteriilor prevăzute în Legea nr.303/2004, cu privire la modul de revocare stabilit în art.51 alin.(2) lit.b), s-ar constitui într-o excludere a competențelor Consiliului Superior al Magistraturii și ale Președintelui României, transformând prerogativele acestora în manifestări de voință formale care, ar avea doar rolul de a consolida juridic o propunere a Ministrului Justiției de revocare din funcția de conducere a procurorului.

Prin urmare, textul art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004 are un înțeles de sine stătător și nu creează confuzii, deoarece face referire clară la înaintarea unei propuneri de revocare a procurorului cu funcție de conducere (în cauza noastră a Procurorului-șef DNA) de către Ministrul Justiției, după care stabilește competența, atribuția subsecventă a Consiliului Superior al Magistraturii de avizare a propunerii, pentru ca, în final, să stabilească decidentul, respectiv autoritatea care are competența să dispună sau nu revocarea Procurorului-șef, iar această autoritate publică este reprezentată de Președintele României.

Totodată, nu poate fi pus în discuție un eventual mod eliptic ori confuz de redactare a textului art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004, textul fiind apt să ofere destinatarilor săi o garanție împotriva arbitrariului acelor persoane/instituții ce ar fi competente să dispună revocarea din funcțiile de procuror de rang înalt. Suficienta definire în cuprinsul actului normativ a instituțiilor implicate în procedura de revocare a Procurorului-șef DNA, a competențelor fiecăreia demonstrează respectarea de către legiuitor a normelor de tehnică legislativă și a raționamentelor logico-juridice, condiții primordiale pentru asigurarea aplicabilității fluente și eficiente a dreptului. În opinia majoritară s-a mai susținut că, atribuțiile, competențele Președintelui României, pe de o parte, și ale Ministrului Justiției, pe de altă parte, în procedura revocării procurorilor din funcțiile de conducere de la nivelul Parchetelor de rang înalt sunt atribuții, competențe de rang constituțional, fiind invocate în acest sens dispozițiile art.94 alin.(1) lit.c) și art.132 alin.(1) din Constituția României. Astfel, potrivit: – art.94 alin.(1) lit.c) din Legea fundamentală ”Președintele României numește în funcții publice, în condițiile prevăzute de lege.” – art.132 alin.(1) din Legea fundamentală ”Procurorii își desfășoară activitatea (…) sub autoritatea Ministrului Justiției” Din dispozițiile constituționale menționate mai sus, cât și din prevederile art.54 raportat la art.51 din Legea nr.303/2004, relevate anterior, rezultă, cu claritate, că în ceea ce privește propunerea Ministrului Justiției de revocare a unui procuror dintr-o funcție de conducere, cât și în ceea ce privește decizia (hotărârea) Președintelui României de a da sau nu curs propunerii de revocare din funcție a acelui procuror, acestea nu pot fi calificate din punct de vedere juridic, drept o exercitare a unor competențe care să rezide, în mod direct din textul Constituției, nefiind prevăzute expres în Constituția României, ci doar în Legea infraconstituțională nr.303/2004.

Aşadar, în această materie a revocării procurorilor din funcţiile de conducere din cadrul parchetelor prevăzute în art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004, nici pentru Preşedintele României şi nici pentru Ministrul Justiţiei nu există vreo atribuţie constituţională expresă, care să permită calificarea situaţiei expuse, în prezenta cauză, ca reprezentând un conflict juridic de natură constituţională.

Atât atribuția Ministrului Justiției de a propune revocarea procurorilor din funcţiile de conducere din cadrul parchetelor de rang înalt, cât și atribuția Președintelui României de a revoca sau nu din funcție pe acești procurori sunt doar atribuții de rang legal, prevăzute în art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004.

Nici Președintele României și nici Ministrul Justiției nu s-au abătut de la competențe constituționale, ci au exercitat competențe ce izvorăsc dintr-o lege infraconstituțională, mai exact dintr-o lege subsecventă Legii fundamentale, astfel că în cauza de față nu ne aflăm în prezența unui conflict juridic de natură constituțională. 6. Conduita imputată Președintelui României de către autorul sesizării – de refuz a revocării din funcție a Procurorului-șef DNA – nu reprezintă o problemă de constituționalitate, ci una de legalitate, ce intră în sfera de competență a instanțelor de judecată 6.1.

Din modul în care este indicat, de către autorul sesizării, obiectul conflictului juridic de natură constituţională rezultă că, nu s-a solicitat Curţii Constituţionale să pronunţe o decizie cu privire la conţinutul şi întinderea unor atribuţii de rang constituţional ale unor autorităţi publice, ci, în realitate, s-a solicitat Curţii să pronunţe o decizie interpretativă asupra unor dispoziţii legale în vigoare, respectiv a celor cuprinse în art. 54 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în care este prevăzută procedura de revocare din funcțiile de conducere a procurorilor de la nivelul parchetelor de rang înalt, astfel că, din această perspectivă, solicitarea autorului sesizării excede – din punctul nostru de vedere – procedurii prevăzute în art. 146 lit. e) din Constituţie, ce vizează conflictul juridic de natură constituţională. 6.2. În cadrul procedurii revocării prevăzută în art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004, actul în care se materializează decizia (hotărârea) Preşedintelui României reprezintă un act administrativ, supus controlului instanţelor de judecată de contencios administrativ.

Astfel, atât art. 52 din Constituţie, cât şi Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 recunosc persoanei vătămate într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, dreptul de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public. Legea contenciosului administrativ prevede în art.2 alin.(1) lit.c) faptul că, actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

De asemenea, la art.2 alin.(2) se prevede că se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal. Refuzul nejustificat de a soluționa o cerere este definit la art.2 alin.(1) lit.i) drept exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane. Este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile. La art.2 alin.(1) lit.n), excesul de putere este definit drept exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor. 6.3. Natura juridică a propunerii Ministrului Justiției, a avizului Consiliului Superior al Magistraturii și a refuzului Președintelui României de a revoca din funcție pe Procurorul-șef DNA, prin raportare la dispozițiile art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004.

Propunerea formulată de Ministrul Justiției, fundamentată prin raportare la art.51 alin.(2) lit.b) din Legea nr.303/2004 nu produce efecte juridice prin ea înseși, în sensul că nu determină revocarea din funcție a Procurorului-șef DNA.

În schimb ea generează efecte juridice, în temeiul legii, respectiv deschide procedura de revocare din funcție a Procurorului-șef DNA, procedură care mai cuprinde, în mod necesar, un aviz din partea CSM și care se încheie cu o decizie (act de autoritate) a Președintelui României. Propunerea Ministrului Justiției de revocare din funcție are natura juridică a unei operațiuni administrative și nu poate avea natura juridică a unui act administrativ, manifestare unilaterală de voință care prin ea însăși dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Avizul Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la propunerea înaintată de Ministrul Justiției reprezintă o opinie de specialitate a autorității publice de rang constituțional care îndeplinește rolul de garant al independenței justiției. Avizul este unul consultativ, nu conform, astfel încât conținutul acestuia nu este obligatoriu, nici pentru Președintele României și nici pentru Ministrul Justiției, deși trebuie solicitat și nu poate fi ignorat.

Președintele României încheie procedura de revocare din funcție a Procurorului-șef DNA prin adoptarea unui act administrativ: – fie decret de revocare, în condițiile în care dă curs propunerii Ministrului Justiției; – fie prin refuzul de a emite un decret de revocare din funcție, în condițiile în care decide să nu dea curs propunerii Ministrului Justiției.

Ca atare, Preşedintele României emite un decret, ca act administrativ, numai în situaţia în care dă curs propunerii Ministrului Justiţiei, în sensul revocării din funcția de conducere a persoanei pentru care ministrul a solicitat revocarea.

Potrivit art.100 din Constituția României ”Președintele, în exercitarea atribuțiilor sale, emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României”.

La o primă interpretare a textului constituțional s-ar putea desprinde concluzia că toate atribuțiile Președintelui se concretizează prin emiterea unor decrete, care se publică în Monitorul Oficial. Deși legiuitorul constituant s-a exprimat generic, nu toate atribuțiile Președintelui, ci doar anumite atribuții ale acestuia, sunt exercitate prin emiterea de decrete.

În îndeplinirea atribuțiilor sale definite de Constituție, Președintele României recurge la toate cele patru categorii de activitate prin care, în statele democratice moderne, este îndeplinită funcția executivă, respectiv: actele juridice, faptele materiale juridice, operațiunile administrative și actele exclusiv politice.

Ca atare, atribuțiile Președintelui pot fi exercitate prin următoarele forme: – prin acte juridice – decrete; – prin acte politice – mesaje, declarații, apeluri, cereri de încuviințare, sesizări ș.a.; – prin operațiuni administrative – acreditarea reprezentanților diplomatici ai altor state, consultarea Guvernului, a Parlamentului, acestea fiind combinate, de multe ori cu fapte materiale concrete, cum ar fi participarea la ședințele Guvernului, primirea scrisorilor de acreditare, ș.a.

Din cele expuse mai sus rezultă că atribuțiile Președintelui urmează a se realiza în conformitate cu două principii: – unele vor îmbrăca forma unor decrete, forma pe care Constituantul o prescrie, o stabilește, fie expres, fie implicit; – altele urmează a se realiza în forma pe care o decide Președintele, care are deplina libertate în a hotărî sub ce formă să-și concretizeze o anumită atribuție.

De altfel, în doctrină, teoreticienii au susținut, în mod constant, că emiterea decretelor de către Președintele României nu este limitată de Constituție, care însă nu statuează nici când poate Președintele să recurgă la decrete și nici când va emite alte tipuri de acte. Aceasta deoarece Constituția se limitează a stabili regula generală, fără a preciza însă, când în îndeplinirea atribuțiilor sale, Președintele României urmează să recurgă la calea decretelor și când va utiliza alte forme de activitate.

De aceea, în doctrină s-a susținut că Președintele este cel care își definește singur limitele și disponibilitatea de a emite decrete. Președintele nu este puternic doar datorită imaginii funcției și a faptului că beneficiază de legitimitatea votului național. Puterea sa derivă și din lipsa limitelor în ceea ce privește actele, instrumentele de acțiune, pe care le are la dispoziție. Având în vedere că, așa cum s-a arătat anterior, Președintele României încheie procedura de revocare din funcție a Procurorului-șef DNA, prin adoptarea unui act administrativ (fie decret de revocare – în situația în care dă curs propunerii de revocare, fie prin refuzul de a emite un decret de revocare din funcție – în condițiile în care nu dă curs propunerii formulată de Ministrul Justiției), în ambele situații descrise mai sus, Președintele României se manifestă în calitate de autoritate decidentă, decizia sa constituind un act administrativ, de autoritate, în sensul Legii contenciosului administrativ, prin care se dă naștere sau se sting anumite raporturi juridice.

Dacă Procurorul-șef DNA ar fi fost revocat din funcție, atunci se stingeau raporturile juridice născute în baza decretului de numire în funcție. 95 Întrucât Procurorul-șef DNA nu a fost revocat din funcție, atunci se continuă raporturile juridice născute în baza decretului de numire în funcție și se naște, totodată, dreptul persoanei vătămate într-un drept subiectiv sau interes legitim – public sau privat – de a solicita anularea actului administrativ în instanța de contencios administrativ.

Pe cale de consecință, întrucât dispozițiile art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004 prevăd ca două instituții – Ministrul Justiției și Consiliul Superior al Magistraturii – să realizeze două operațiuni administrative prealabile, pentru ca o a treia instituție – Președintele României – să emită un act administrativ, în sensul de manifestare unilaterală de voință, care produce prin ea însăși efecte juridice, considerăm că, în prezenta cauză, nu se poate susține că situația litigioasă dedusă judecății Curții Constituționale ar avea natură constituțională și nici că soluționarea acesteia ar fi de competența exclusivă a instanței de contencios constituțional – așa cum s-a apreciat în opinia majoritară.

De asemenea, dacă autorul sesizării a considerat că, refuzul Preşedintelui României de a da curs propunerii de revocare din funcție a Procurorului-șef DNA, este nejustificat sau intră în sfera excesului de putere se putea adresa tot instanţei de contencios administrativ. Şi actul administrativ şi refuzul emiterii actului administrativ intră în sfera contenciosului administrativ, în sensul art. 126 alin. (6) din Constituţie şi al Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel că punctul de vedere exprimat în opinia majoritară, în sensul că situația litigioasă dedusă judecății Curții în prezenta cauză este de competența exclusivă a instanței de contencios constituțional, și nu a instanțelor de judecată, este neîntemeiat și reprezintă o soluție izolată în jurisprudența Curții.

Astfel, prin Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008, Curtea a statuat că ”neîndeplinirea unor obligaţii de sorginte legală (s.n. obligații prevăzute într-o lege infraconstituțională și nu în Legea fundamentală – în prezenta cauză obligațiile ce revin celor trei actori implicați în procedura de revocare a Procurorului-șef DNA, respectiv Ministrul Justiției, Consiliul Superior al Magistraturii și Președintele României, nu sunt prevăzute în Constituție, ci în art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004) nu generează automat un conflict juridic de natură constituţională, întrucât eventuala ignorare a unei astfel de competenţe a unei instituţii sau autorităţi publice, fie ea nominalizată în chiar Titlul III al Constituţiei României, nu reprezintă eo ipso o problemă de constituţionalitate, ci una de legalitate, pentru că raportul acestora poate fi cenzurat în faţa instanţelor de judecată. In acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009.

Prin urmare, Curtea Constituţională nu poate da dezlegare unor probleme litigioase care intră în competenţa altor autorităţi şi instituţii publice, motiv pentru care modul de interpretare şi aplicare al dispoziţiilor legale incidente intră în sfera de înfăptuire a actului de justiţie, cu condiţia ca instanţele judecătoreşti să fie sesizate prin acţiuni specifice.

Aşa fiind, intervenţia Curţii devine legitimă doar atunci când autorităţile şi instituţiile publice menţionate în Titlul III din Constituţie ignoră sau îşi asumă competenţe constituţionale de natură a crea blocaje ce nu pot fi înlăturate în alt mod. Aceasta este esenţa unui conflict juridic de natură constituţională.” În același sens, instanța de contencios constituțional s-a mai pronunțat și prin Decizia nr. 108/05.03.2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.257/9.04.2014.

Pentru toate aceste considerente, apreciem că solicitarea autorului sesizării de la pct. 3 al pct. III intitulat „ Concluzii” din sesizare, prin care a cerut Curţii Constituţionale să soluţioneze conflictul juridic de natură constituţională „statuând conduita de urmat, în sensul că Preşedintele României are obligaţia să emită decretul de revocare din funcţie a procurorului şef DNA, doamna Laura Codruţa Kovesi” este inadmisibilă, fiind fără echivoc faptul că, instanţa constituţională – în raport cu respectarea propriului statut jurisdicţional – nu poate impune obligarea Președintelui României la emiterea, într-un anume mod și cu un anumit conținut stabilit de ea, a acestui act administrativ.

Aceasta deoarece Curtea Constituţională s-ar substitui atribuțiilor unei instanțe de contencios administrativ, mai exact ar acționa în fapt ca o instanţă de contencios administrativ care, potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004 are competenţa de a constata refuzul nejustificat şi de a obliga la emiterea actului administrativ. A admite faptul că, în cadrul contenciosului constituţional, se poate constata refuzul nejustificat şi se poate dispune obligarea autorităţii publice la emiterea actului administrativ, ar avea semnificaţia unei schimbări a statutului Curţii Constituţionale, din arbitru între puterile statului, în parte componentă a uneia dintre acestea.

Prin obligarea Președintelui României de a emite decretul de revocare din funcție a Procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruța Kovesi, instanța de contencios constituțional, din punctul nostru de vedere, a depășit cadrul specific de soluționare a unui conflict juridic de natură constituțională, întrucât procedura de revocare era deja epuizată, finalizată, la momentul sesizării Curții, încălcând astfel dispozițiile art.142 alin.(1) din Constituție, potrivit cărora ”este garantul supremației Constituției.”

Curtea Constituțională nu se poate substitui Președintelui României, în a cărui competență intră verificarea legalității și oportunității solicitării de revocare a Procurorului-șef DNA.

Soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională nu poate avea semnificația încălcării chiar de către instanța de contencios constituțional a competenței altei autorități publice, de aceea examenul său este circumscris normelor și principiilor constituționale, și nu trebuie să transgreseze cadrul constituțional, pentru a analiza fapte și acțiuni concrete în raport de norme cu caracter infraconstituțional. 6.4.

Cu privire la efectele prezentei decizii a Curții Constituționale facem trimitere la considerentele exprimate în paragraful 124 al Deciziei nr.68 din 27 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.181 din 14 martie 2017.

Astfel, în această decizie Curtea a statuat că: ”Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Efectul ex nunc al actelor Curţii constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale de natură a asigura securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separaţiei puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept.

Pe cale de consecinţă, efectele deciziei Curţii nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională.”

Aplicând prezentei cauze aceste raționamente corecte ale Curții, exprimate în Decizia nr.68/2017, se poate lesne observa că instanța de contencios constituțional nu îl putea obliga pe Președintele României să emită un decret de revocare din funcție a Procurorului-șef al DNA, într-o procedură deja finalizată, în care Președintele și-a exercitat competențele, în conformitate cu dispozițiile legale.

7. Conduita Președintelui României, materializată în refuzul revocării Procurorului-șef DNA, nu a fost de natură a determina un blocaj instituțional, întrucât în cadrul procedurii de revocare, fiecare instituție implicată în această procedură și-a exercitat atribuțiile, conform competențelor prevăzute de lege, respectiv prevăzute în art.54 alin.(4) din Legea nr303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor În cererea formulată, autorul sesizării a susținut că:

”Prezenta cauză priveşte partajarea de competenţă între Ministrul Justiţiei şi Preşedintele României în cadrul procedurii de revocare a procurorilor cu funcţii de conducere, în condiţiile lipsei unor norme care să stabilească expres întinderea acestei competenţe.

În esenţă, întrebarea principală este dacă Preşedintele României are un drept de veto în procedura de revocare a procurorilor şefi, răspunsul la această întrebare oferind şi soluţiile pentru eliminarea blocajului instituţional şi stabilirea conduitei de urmat pentru părţile în conflict.

“S-au invocat, în susţinerea cererii, considerentele Deciziei nr. 98/07.02.2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.140/22.02.2008, prin care Curtea Constituţională a statuat că „Pentru soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională cu care a fost sesizată, Curtea trebuie, în consecinţă, să caute înţelesul normei (….) din Constituţie în litera acestui text, cât şi în principiile de bază şi în spiritul Legii fundamentale.” Cu privire la procedura de revocare a procurorilor din funcţii de conducere, procedură nereglementată la nivel constituţional, Curtea Constituţională a stabilit deja, înţelesul normelor legale în materie, tocmai prin raportare la principiile de bază şi la spiritul Legii fundamentale, prin trei decizii pe care însă, atât autorul sesizării, cât și opinia majoritară din prezenta cauză, leau înlăturat, le-au exclus de la orice evaluare (respectiv, Decizia nr. 375/6.07.2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.591/8.07.2005, Decizia nr. 551/09.04.2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.357/27.05.2008, precum şi Decizia nr. 683/27.06.2012, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.479/12.07.2012).

7.1. Astfel, prin Decizia nr. 375/6.07.2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.591/8.07.2005, Curtea Constituţională a statuat că: „(..,) sunt criticate şi prevederile art 30, art. 31 şi art. 52 din Legea nr. 303/2004 prin care se stabileşte dreptul Preşedintelui României de a refuza numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor propuşi de Consiliul Superior al Magistraturii şi de a face numirile în cele mai înalte funcţii din Ministerul Public la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul consultativ al Consiliului Superior al Magistraturii.

Autorii sesizării susţin că aceste prevederi ale legii contravin dispoziţiilor art. 134 din Constituţie. Referitor la aceste critici, Curtea constată că numirea judecătorilor şi procurorilor urmează a se face la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii în continuare, iar numirea în anumite funcţii de conducere, se face dintre persoanele numite anterior în funcţia de procuror.

Dacă Preşedintele României nu ar avea nici un drept de examinare şi de apreciere asupra propunerilor făcute de Consiliul Superior al Magistraturii pentru numirea judecătorilor şi procurorilor sau în anumite funcţii de conducere ori dacă nu ar putea refuza numirea nici motivat şi nici măcar o singură dată, atribuţiile Preşedintelui României, prevăzute de art 94 lit c) coroborat cu art 125 alin. (1) și art.134 alin.(1) din Constituţie, ar fi golite de conţinut şi importanţă.”

7.2. Totodată, prin Decizia nr. 551/09.04.2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.357/27.05.2008, Curtea Constituţională a statuat că: „Art. 134 alin. (1) din Constituţia României prevede atribuţia Preşedintelui României de a-i numi în funcţie pe judecători şi pe procurori, cu excepţia celor stagiari, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.

In aplicarea acestor prevederi, legiuitorul are libertatea de a reglementa competenţa Preşedintelui României de a-i numi în funcţie, inclusiv în funcţii de conducere, şi de a-i revoca pe toţi magistraţii la care textul constituţional se referă.

Participarea Preşedintelui României la constituirea în acest mod a autorităţii judecătoreşti concordă în egală măsură cu principiul echilibrului puterilor în stat, consacrat prin art 1 alin. (4) din Constituţia României, şi nu este de natură să afecteze în vreun fel independenţa judecătorilor, instituită prin dispoziţiile art 124 alin. (3) din Constituţie, şi exercitarea de către procurori a atribuţiilor lor, cu respectarea principiilor legalităţii şi imparţialităţii prevăzute în art 132 alin. (1) din Legea fundamentală.”

7.3. De asemenea, prin Decizia nr. 375/2005, Curtea Constituţională, însuşindu-şi punctul de vedere comunicat de Guvernul României, a reţinut că:

„Nu contravin Constituţiei nici noile prevederi care dau posibilitatea Preşedintelui României să refuze numirea judecătorilor şi procurorilor propuşi de Consiliul Superior al Magistraturii. Prevederea legală citată dă eficienţă prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituţie care caracterizează România ca stat „democratic “.

Trebuie amintit că spre deosebire de alte state, în România judecătorii şi procurorii nu sunt aleşi prin vot popular. Preşedintele României însă este ales democratic, prin vot popular şi prin urmare este singurul exponent al voinţei populare în raporturile cu autoritatea judecătorească.

Această ultimă calitate justifică instituirea, în favoarea Preşedintelui, a unei „căi de atac” în cazul în care apreciază că propunerea CSM privind numirea unui judecător sau procuror nu ar fi justificată şi se impune a fi reanalizată tot de către CSM. Esenţial este faptul că, într-o astfel de dispută, Consiliul Superior al Magistraturii are ultimul cuvânt, deci îşi păstrează integral şi neştirbit dreptul de a decide asupra chestiunii menţionate (Preşedintele nu are posibilitatea unui al doilea refuz în cazul renominalizării aceleiaşi persoane de către CSM). În termeni constituţionali acest tip de raport juridic dintre Preşedinte şi CSM constituie o perfectă punere în practica legislativă a principiului constituţional al „separaţiei şi echilibrului puterilor” pe care îl menţionează art. 1 alin. 4 din Legea fundamentală.

Analogia pe care semnatarii sesizării o fac cu situaţia în care Preşedintele nu poate să refuze numirea unor miniştrii care au primit votul de încredere de la Parlament este inexactă şi mai cu seamă irelevantă.

Spre deosebire de CSM, Parlamentul se constituie ca urmare a exprimării, prin vot, a voinţei populare. Mult mai adecvată ar fi analogia cu procedura conform căreia Preşedintele poate refuza o singură dată promulgarea unei legi adoptate de Parlament, situaţie în care respectiva lege este reexaminată de forumul legiuitor care o poate adopta însă tot în forma iniţială.

In plus, Guvernul apreciază că trebuie respectat principiul simetriei, consacrat şi aplicat în doctrina şi practica juridică. Art. 125 alineatul 1 din Constituţia României statuează că judecătorii sunt numiţi de Preşedintele României. Or, principiul simetriei actelor funcţionează şi în cazul actelor Preşedintelui, în sensul că semnătura Preşedintelui de numire a unui judecător nu este una formală, ci una de substanţă, neputându-se susţine că semnătura Preşedintelui este de fapt o simplă formalitate.

Numirea unui judecător implică o responsabilitate juridică pentru Preşedintele României, fapt pentru care este pe deplin explicabilă posibilitatea refuzului numirii unei persoane.

Or, textul nou nuanţează acest refuz, eliminând posibilitatea unui abuz al Preşedintelui, în sensul că Preşedintele României poate refuza o singură dată numirea unui judecător sau procuror, pe când vechiul text nu prevedea o asemenea limitare, Preşedintele putând refuza nelimitat şi fără a motiva numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor.

Au de asemenea un deplin suport constituţional prevederile legale nou introduse care stabilesc că numirea principalelor funcţii de conducere din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul Naţional Anticorupţie se face de către Preşedintele României, la propunerea Ministrului Justiţiei şi cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.

Potrivit art. 94 litera c) din Constituţie, Preşedintele are ca atribuţie numirea în funcţii publice, iar această numire se face în condiţiile legii. Nu există nici un text constituţional care să reglementeze numirea în funcţiile de conducere din parchete, ceea ce înseamnă că aceasta se face în condiţiile reglementate de lege. Pe de altă parte, potrivit art.132 alin.(1) din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea Ministrului Justiției. Ministrul Justiţiei nu controlează în nici un caz soluţiile procurorilor, aceştia fiind independenţi potrivit art. 4 alin. (1) din proiectul de modificare a Legii nr. 303/2004, iar nu numai stabili, aşa cum se prevede în actuala formă a Legii nr. 303/2004. Independenţa procurorilor este consacrată şi prin art. 61 alin. 2 din modificările aduse Legii 304/2004 privind organizarea judiciară.

În plus, dezbaterile din CSM – provocate de solicitarea avizului – aduc transparenţa acestor numiri şi revocări, având în vedere caracterul public al şedinţelor CSM.

Cererea de revocare a procurorilor generali şi a celorlalte persoane cărora li se aplică această dispoziţie se circumscrie unor cerinţe de eficienţă menţionate explicit în art. 50 din Legea 303 modificată, astfel încât nu vor putea avea loc abuzuri.

Mai mult, modificările propuse sunt în total acord cu documentele internaţionale în materie şi chiar se ridică deasupra standardelor europene. (Recomandarea (2000)19 privind rolul procurorului în sistemul justiţiei penale, adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei).

Procedura de numire şi revocare a conducătorilor parchetului este conformă cu procedura de numire şi revocare din alte state membre ale Uniunii Europene, precum Danemarca, Finlanda, Suedia, Germania, Irlanda, Olanda, Spania, Portugalia, Cehia, Estonia, Slovenia şi altele.

(a se vedea în același sens și Decizia nr. 683/27.06.2012, 104 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.479/12.07.2012, în care Curtea Constituţională – recunoscând existenţa „ unor competenţe considerabile ale Preşedintelui României în diverse domenii” – reia considerentele Deciziei nr. 375/2005).

În concluzie, constatăm că există o bogată jurisprudenţă a Curții cu privire la atribuţia Preşedintelui României în materia numirii și revocării în/din funcție a judecătorilor și procurorilor, inclusiv a procurorilor cu funcții de conducere de la nivelul Parchetelor de rang înalt, jurisprudență care stabileşte nu numai faptul că, Preşedintele României are un drept de apreciere şi de examinare în această materie, dar şi că analogia cu procedura în care Preşedintele refuză numirea unui ministru este inexactă şi mai cu seamă irelevantă.

În opinia noastră, nu există niciun temei pentru care a fost eliminat dreptul de apreciere și de examinare al Președintelui statului în procedura de revocare a procurorilor din funcțiile de conducere de la nivelul parchetelor de rang înalt și de a fi astfel obligat să accepte orice propunere de revocare formulată de Ministrul Justiției.

Este de fapt o golire de conținut a atribuțiilor Președintelui statului, sub acest aspect.

Dreptul Președintelui statului de a refuza motivat propunerea venită din partea Ministrului Justiției reprezintă o garanție suplimentară că se păstrează independența procurorilor.

De altfel, toate procedurile de numire și revocare în/din funcțiile de judecător sau procuror, precum și în/din funcțiile de conducere de la instanța supremă și de la PICCJ, DNA și DIICOT – respectiv cele prevăzute în Legea nr.303/2004 în vigoare – au reprezentat fundamentul pentru realizarea unei justiții reale în România, mulțumită unui mecanism tripartit care a dovedit că oferă contraponderi: Președintele României (demnitarul ales direct de către cetățeni cu cea mai mare legitimitate democratică, populară), Ministrul Justiției (reprezentant al Guvernului) și CSM (garantul independenței justiției alcătuit 105 din reprezentanții magistraților), și care au reprezentat, totodată, fundamentul accederii României la Uniunea Europeană.

Atribuirea prin prezenta decizie a Curții a unei competențe exclusive Ministrului Justiției în procedura de revocare din funcție a procurorilor de rang înalt afectează statutul acestora din urmă, prin posibilitatea influențării carierei acestora în mod arbitrar.

În lipsa oricărui factor extern, de natură să mențină un echilibru al diverselor interese ce pot apărea în privința funcțiilor de conducere de la nivelul Parchetelor, sunt create premisele instabilității funcției și a intervenționismului, ce nu pot avea decât consecințe negative asupra bunei funcționări a Parchetelor și a sistemului judiciar, în general.

Pe de altă parte, în prezenta cauză, Președintele României nu și-a arogat o competență constituțională care să aparțină Ministrului Justiției (conflict pozitiv) și nici nu l-a împiedicat pe Ministrul Justiției să își exercite competența de a demara procedura de revocare, prin formularea unei propuneri de revocare din funcție a Procurorului-șef DNA (conflict negativ), astfel că nu se poate pune în discuție apariția unui blocaj instituțional, ca urmare a refuzului Președintelui statului de a revoca din funcție pe Procurorul-șef DNA. 7.4.

Totodată, în opinia majoritară s-a susținut că, în procedura de revocare a procurorilor şefi, este fără dubiu că dintre cei trei actori instituţionali implicaţi (Ministrul Justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii, Preşedintele României), rolul principal şi decizional aparţine Ministrului Justiţiei și că această concluzie a fost exprimată deja de Curtea Constituţională în Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.199/5.03.2018, fiind fundamentată pe dispoziţiile art. 132 alin. (1) din Constituţie, care statuează că procurorii funcţionează sub autoritatea Ministrului Justiţiei.

Ca atare, în opinia majoritară, în procedura revocării din funcție a Procurorului-șef DNA, s-a apreciat că, rolul central îl are Ministrul Justiţiei, sub autoritatea acestuia funcţionând procurorii constituiţi în parchete și că dispozițiile constituționale, care stabilesc o putere de decizie a Ministrului Justiției asupra activității desfășurate de procurori, aspect care se reflectă și asupra carierei acestora, sunt prevederile art.132 alin.(1) din Constituție.

Apreciem că, în prezenta cauză nu au aplicabilitate și nu pot fi invocate în susținerea punctului de vedere îmbrățisat de opinia majoritară, considerentele Deciziei nr. 45/2018, întrucât, pe de o parte, acestea nu vizează soluții legislative în vigoare, iar pe de altă parte, în Decizia nr.45/2018 Curtea Constituțională a statuat numai cu privire la numirea procurorilor în funcţiile de conducere, nu şi cu privire la revocarea acestora, veto-ul prezidenţial, limitat la refuzarea unei singure propuneri de numire în funcţiile de conducere (avut în vedere prin noua Lege de modificare și completare a Legii nr.303/2004) neputând fi extins cu privire la instituţia revocării.

7.5. Înțelesul sintagmei ”sub autoritatea Ministrului Justiției” din conținutul art.132 alin.(1) din Constituție Textul constituțional al art.132 alin.(1) statuează că ”Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea Ministrului Justiției”, deci că Ministrul Justiției exercită o autoritate asupra procurorilor, fără însă să detalieze în ce constă această autoritate.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 76 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din 13 martie 2015, paragraful 14 s-a statuat că: ”Procurorul, prin funcțiile sale stabilite în art. 131 din Constituție reprezintă interesele generale ale societății, apără ordinea de drept, precum și drepturile și 107 libertățile cetățenilor și prin statutul său legal de magistrat, consacrat prin dispozițiile Legii nr. 303/2004, beneficiază de o serie de trăsături ce-l apropie mult de sfera activității de judecată. Dispozițiile constituționale mai sus menționate instituie atribuții cu caracter de generalitate care sunt concretizate detaliat, după caz, prin legi organice sau prin legi ordinare.

De aceea, formele concrete prin care Ministerul Public își poate îndeplini rolul de reprezentant al interesului social , general şi public constau, potrivit art.63 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, în: efectuarea urmăririi penale în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, conducerea şi supravegherea activităţii de cercetare penală a poliţiei judiciare, precum şi conducerea şi controlul altor organe de cercetare penală, sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii, exercitarea acţiunii civile, în cazurile prevăzute de lege, participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege, apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii, acţionarea pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea Ministrului Justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului, studierea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea, sens în care elaborează şi prezintă Ministrului Justiţiei propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei în domeniu, verificarea respectării legii la locurile de deţinere preventivă, precum şi în exercitarea oricăror altor atribuţii prevăzute de lege.

De asemenea, potrivit art.67 alin.(1) din Legea nr.304/2004, procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului, iar, potrivit dispoziţiilor art.351 şi art.363 din Codul de procedură penală, judecata se desfăşoară oral, nemijlocit şi contradictoriu, la ea participând, în mod obligatoriu, procurorul care exercită un rol activ, în vederea aflării adevărului şi a respectării dispoziţiilor legale, putând formula motivat cereri, ridica excepţii şi pune concluzii în acord cu obiectivele stabilite de Constituţie.”

Cât privește autoritatea Ministrului Justiției asupra procurorilor, prevăzută în art.132 alin.(1) din Constituție, aceasta are doar semnificația unei autorități organizatoric – administrative, iar nu de autoritate funcțională, așa cum a statuat, de altfel, instanța de contencios constituțional prin Decizia nr.375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.591 din 8 iulie 2005.

De-a lungul timpului legiuitorii constituanți au încercat să creioneze natura juridică a Ministerului Public și să explice situarea procurorilor sub autoritatea Ministrului Justiției.

Primele reglementări legale, după intrarea în vigoare a Constituției din 1991, privind raporturile între Ministrul Justiției și procurori îl situau pe ministru pe o poziție de superioritate ierarhică. Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească prevedea în art. 38 că Ministrul Justiției efectuează controlul asupra tuturor membrilor Ministerului Public prin procurorii inspectori din cadrul Parchetului General de pe lângă instanța supremă și din parchetele de pe lângă curțile de apel, precum și prin procurori delegați. Controlul se efectua prin verificarea lucrărilor, a modului cum se desfășoară raporturile de serviciu cu justițiabilii și cu celelalte persoane implicate în lucrările de competența Ministerului Public, precum și prin aprecierea asupra activității, pregătirii și aptitudinilor profesionale ale procurorilor.

Ministrul putea cere procurorului general informări cu privire la activitatea Ministerului Public și putea da îndrumări cu privire la măsurile ce trebuiau luate pentru combaterea criminalității. Ministrul avea dreptul de a da dispoziții scrise, prin procurorul general, procurorului competent să înceapă, în condițiile legii, procedura de urmărire a infracțiunilor despre care avea cunoștință și să promoveze în fața instanțelor judecătorești acțiunile necesare apărării interesului public.

După cum se poate observa, autoritatea exercitată de Ministrul Justiției asupra procurorilor, în dezvoltarea dispozițiilor constituționale înscrise în art. 131 alin. (1) din textul inițial al Legii fundamentale, avea caracter administrativ și un conținut substanțial, dispozițiile date de acesta prin procurorul general, în vederea respectării și aplicării legii, fiind obligatorii (art. 37 din Legea nr. 92/1992).

Acceptarea interpretării pe care instanța de contencios constituțional a dat-o în prezenta cauză sintagmei ”sub autoritatea Ministrului Justiției” din conținutul art.132 alin.(1) din Constituția României ar echivala cu o ”întoarcere în timp” a reglementărilor privind cariera magistraților, la nivelul anului 1997, perioadă în care România se afla într-un proces complex și continuu de implementare a unor principii și reguli specifice statului de drept, în vederea aderării la Uniunea Europeană.

Astfel, în perioada postdecembristă, România – candidată la aderare în structurile Uniunii Europene – s-a confruntat în permanență cu dificultăți și critici (justificate) referitoare la imixtiunea factorului politic, în principal executiv, prin Ministrul Justiţiei, în actul de justiţie.

În acest sens, nu trebuie uitat rolul nefast al Legii nr.142/1997, care a modificat Legea nr.92/1992, privind organizarea judecătorească, în evoluția statutului magistratului român. Legea nr.142/1997 a fost actul normativ care a anulat practic principiul separației puterilor în stat, acordând Ministrului Justiției, om politic, prerogative discreționare privind cariera magistraților.

Astfel, delegarea și eliberarea din funcție a judecătorilor și a procurorilor stagiari se dispunea de către Ministrul Justiției [art.55 alin.(3)]; Ministrul Justiției era cel care desemna judecătorii care să judece cauze privind pe minori [art.16 alin.(3)]; Ministrul Justiției, era cel care, prin inspectori generali, judecătoriinspectori de la curțile de apel sau prin judecători-delegați, avea drept de control asupra activității judecătorilor de la judecătorii, tribunale și curți de apel (art.19).

Controlul se exercita prin verificarea lucrărilor procurorului, a modului în care se desfășurau raporturile de serviciu cu justițiabilii și avocații, precum și prin aprecierea asupra activității, pregătirii și aptitudinilor profesionale [art.19 alin.(2)]; structura și organizarea aparatului fiecărui parchet, precum și parchetele la care urmau să se înființeze secții maritime și fluviale, birouri sau servicii de criminalistică și criminologie, se stabileau de către Ministrul Justiției, la propunerea Procurorului General (art.34).

De asemenea, Ministrul Justiției era cel care, prin procurori-inspectori din cadrul Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și din parchetele de pe lângă curțile de apel sau alți procurori delegați, exercita controlul asupra tuturor membrilor Ministerului Public.

Controlul se exercita prin verificarea lucrărilor, a modului în care se desfășurau raporturile de serviciu cu justițiabilii și avocații, precum și prin aprecierea asupra activității, pregătirii și aptitudinilor profesionale.

Ministrul Justiției putea da dispoziție scrisă, prin Procurorul General, procurorului competent să înceapă, în condițiile legii, procedura de urmărire a infracțiunilor despre care are cunoștință și să promoveze în fața instanțelor judecătorești acțiunile necesare apărării interesului public (…) – art.38. Judecătorii și procurorii stagiari erau numiți în funcție prin ordin al Ministrului Justiției (art.55). 111 Art.62 alin.2 lit.c) prevedea că, din comisia de examinare a judecătorilor și procurorilor stagiari care susțineau examenul de capacitate făcea parte și un delegat al Ministerului Justiției, desemnat de Ministrul Justiției.

Pentru a fi numit sau avansat în funcții superioare, magistratul trebuia să aibă o activitate meritorie, atestată prin notele calificative acordate de șefii ierarhici și inspectori și să îndeplinească anumite condiții de vechime prevăzute de lege.

Cu alte cuvinte, inspectorii desemnați de către Ministrul Justiției în cadrul instanțelor ori a parchetelor erau chemați să aprecieze asupra numirii sau avansării în funcții superioare a magistraților. În același timp, printre atribuțiile reglementate de art.73 din lege în sarcina Consiliului Superior al Magistraturii nu se regăseau și cele privind promovarea în funcții de conducere a judecătorilor și procurorilor.

În art.91 din Legea nr.92/1992, modificat prin Legea nr.142/1997 (art.75) se prevedea că magistrații nu pot fi reținuți, arestați preventiv, percheziționați sau trimiși în judecată, fără avizul Ministrului Justiției.

Potrivit art.80 din Legea nr.142/1997, Ministrul Justiției era cel care avea competența de a dispune suspendarea din funcție a magistratului. Ministrul Justiției era cel care aproba stagiile de pregătire profesională a magistraților (art.91).

Potrivit art.96 din lege, competența de a exercita acțiunea disciplinară împotriva judecătorilor aparținea în mod exclusiv Ministrului justiției, iar în cadrul procurorilor, aceasta se exercita de către Ministrul Justiției și Procurorul General.

Cu alte cuvinte și, ca o concluzie a celor prezentate anterior, toate atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii referitoare la cariera magistraților erau condiționate în exercitarea lor, fie de recomandarea, fie de propunerea Ministrului Justiției.

Ulterior, prin legile reformei în justiție adoptate în anul 2004, autoritatea Ministrului Justiției asupra procurorilor s-a diminuat în mod considerabil, ministrul nemaiavând posibilitatea de a interveni în mod direct în activitatea procurorilor.

Cu privire la cariera procurorilor, prin legile reformei în justiție adoptate în anul 2004, pentru Ministrul Justiției s-a statuat doar atribuția de a propune Președintelui României numirea/revocarea procurorilor cu funcții de conducere de la nivelul Parchetelor de rang înalt, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii [art. 54 alin. (1) și (4) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare].

Astfel, Legea nr.303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor a înlăturat puterile discreționare ale Ministrului Justiției, introduse anterior prin Legea nr.142/1997 și care sunt reafirmate, în prezent, de către Ministrul Justiției în cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională, pentru a încerca o nouă putere de decizie asupra carierei magistraților.

Prin Legea nr.303/2004, procurorii nu mai sunt subordonați ierarhic Ministrului Justiției, iar acesta nu mai are dreptul de intervenție directă în activitatea procurorilor, și în acest sens trebuie interpretată semnificația sintagmei ”sub autoritatea Ministrului Justiției” din conținutul art.132 alin.(1) din Constituție.

Procurorii se află sub protecția principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic exercitat în interiorul sistemului.

Procurorul a devenit astfel independent în relațiile cu celelalte autorități publice, inclusiv cu instanțele judecătorești și își exercită atribuțiile numai în temeiul legii, în considerarea independenței ce le-a fost conferită prin dispozițiile art.3 alin.(1) din Legea nr.303/2004. Art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.827 din 13 septembrie 2005, prevede că autoritatea Ministrului Justiției se exercită, în condițiile legii.

De altfel, și în doctrina de specialitate s-a precizat că autoritatea Ministrului Justiției asupra procurorilor nu trebuie să aibă sensul unei subordonări ierarhice, ci acela al unei relații de administrare, similară cu relația existentă între Ministrul Justiției și instanțele de judecată.

Practic, prin soluția adoptată în prezenta cauză și prin interpretarea pe care a dat-o textului art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004, în procedura de revocare a procurorilor cu funcții de conducere de la nivelul Parchetelor de rang înalt, instanța de contencios constituțional a acordat putere discreționară, decizională doar Ministrului Justiției.

7.6. In genere, atât în cadrul procedurii numirii, cât şi în cadrul procedurii revocării, Preşedintele României trebuie să facă o analiză de legalitate, pe de o parte, şi de oportunitate, pe de altă parte. Aprecierea asupra legalităţii unei măsuri constă în evaluarea cu privire la valoarea sa juridică, în funcţie de norme legale preexistente.

Aprecierea cu privire la oportunitatea aceleiaşi măsuri constă în evaluarea cu privire la valoarea sa practică, în funcţie de criterii circumstanţiale şi factuale.

Dacă în privinţa numirii procurorilor în funcţiile de conducere norma în vigoare prevăzută la art. 54 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 stabileşte că „Preşedintele României poate refuza motivat numirea în funcţiile de conducere prevăzute la alin. (1), aducând la cunoştinţa publicului motivele refuzului”, în privinţa revocării procurorilor din funcţiile de conducere, norma în vigoare prevăzută la art. 54 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 trimite expres la motivele prevăzute la „art. 51 alin. (2) care se aplică în mod corespunzător”.

Prin urmare, singura limitare, atât a legalităţii, cât şi a oportunităţii măsurilor pe care Preşedintele le poate lua în materia revocării provine din înseşi normele legale, care îi stabilesc competenţa de a face evaluarea de legalitate şi de oportunitate.

Preşedintele României trebuie să aplice aceste norme de fiecare dată când i se înaintează o propunere de numire sau de revocare, neputând fi altfel limitat.

Dreptul de apreciere cu privire la oportunitate vizează „puterea discreţionară” de care dispune Președintele României, în realizarea competenţelor sale.

Noţiunea de „putere discreţionară” a fost consacrată în literatura juridică de drept administrativ şi, deşi denumirea acestui concept ar putea conduce la ideea că administraţia, acţionând cu putere discreţionară, ar acţiona contra legalităţii, în realitate, exerciţiul „puterii discreţionare” nu trebuie confundat cu „excesul de putere”, aşa cum acesta este definit în art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004.

In plus, „dreptul de veto” nu este o noţiune consacrată pe planul dreptului administrativ, fiind recunoscut doar în cadrul anumitor proceduri constituţionale, ce implică o puternică componentă politică (numire/revocare miniştri), proceduri ce nu se finalizează cu emiterea unor acte administrative supuse controlului judecătoresc, în sensul art. 126 alin. (6) din Constituţie.

Din aceeaşi perspectivă, a aprecierii asupra legalităţii/oportunităţii măsurii dispuse de Președintele României, în procedura de revocare a Procurorului-șef DNA, respectiv refuzul de a da curs propunerii Ministrului Justiției, nu se poate susține că acesta a acţionat politic, întrucât (aşa cum rezultă şi din documentul transmis de Președintele României, Ministrului Justiției, document atașat cererii de soluționare a conflictului juridic de natura constituțională), analiza Preşedintelui României a vizat atât legalitatea, cât şi oportunitatea măsurii propuse de Ministrul Justiției.

O examinare atentă a conținutului adresei de refuz a revocării demonstrează că Președintele statului, pe două pagini, a prezentat motive de nelegalitate a cererii Ministrului Justiției și abia în ultima frază a menționat că revocarea nu este oportună.

7.7. S-a mai susținut, totodată, în opinia majoritară că, sintagma din cuprinsul art. 54 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, respectiv „revocarea procurorilor din funcţiile de conducere prevăzute la alin. (1) se face de către Preşedintele României”, trebuie interpretată în sensul că Preșdintele statului este obligat să emită decretul de revocare, conform propunerii făcută de Ministrul Justiției.

Din punctul nostru de vedere, în mod neîntemeiat, în opinia majoritară s-a susţinut că revocarea trebuie obligatoriu făcută de Președintele României, în sensul dorit de cel ce a făcut propunerea, fiindu-i înlăturat astfel Președintelui statului orice drept de apreciere.

Mai exact, în această interpretare, dacă Ministrul Justiției a făcut o propunere de revocare pentru persoana ce ocupă funcția de conducere, Președintele statului ar fi obligat să emită actul de revocare din funcție a acelei persoane.

În textul art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004 legiuitorul statuează doar că revocarea se face de către Președintele statului, sensul dispoziției legale nefiind, în niciun mod, acela că Președintele ar fi obligat să revoce din funcția de conducere persoana pentru care s-a făcut propunerea de revocare.

Nimeni, nici măcar instanța de contencios constituțional, nu-i poate impune Președintelui României să adopte o hotărâre, fie în sensul revocării persoanei cu funcție de conducere în cadrul Parchetelor de rang înalt, fie în sensul respingerii revocării.

Pe de altă parte, textul art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004 trimite la motivele prevăzute la art. 51 alin. (2), care se aplică în mod corespunzător, ceea ce demonstrează că Președintele are dreptul de apreciere asupra propunerii de revocare făcută de Ministrul Justiției.

Legea califică manifestarea de voinţă a Ministrului Justiţiei ca o propunere, deci o operaţiune administrativă care, prin ea însăşi, nu poate avea aceeaşi forţă juridică cu actul administrativ la baza căruia stă, deoarece nu dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Prin reducere la absurd, dacă intenţia legiuitorului ar fi fost aceea ca Preşedintele României să fie lipsit de un drept de apreciere cu privire la legalitatea şi oportunitatea măsurii revocării procurorilor din funcţiile de conducere, atunci ar fi utilizat un alt termen decât acela de „propunere “.

Chiar şi în teoria competenţelor conjuncte nu există conceptul de „propunere conformă”.

De aceea, susţinerea autorului sesizării, îmbrățișată de opinia majoritară, potrivit căreia în art. 54 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 „este reglementată o obligaţie, iar nu o facultate a Preşedintelui” este total nefondată.

Un refuz formulat de Preşedintele României – în temeiul unor dispoziţii legale, ce recunosc un drept de apreciere nu numai Ministrului Justiţiei, cu ocazia formulării propunerii, ci şi Preşedintelui României atunci când decide asupra propunerii – nu poate avea consecinţa în plan constituţional a împiedicării Ministrului Justiţiei de a-şi realiza rolul său şi nu poate fi considerat „un act de încălcare a Constituţiei”.

7.8. Totodată, deşi formal, a fost invocat principiul cooperării loiale între autorităţi publice, în opinia majoritară este dezvoltată o viziune proprie cu privire la funcţionarea acestei cooperări, mai exact s-a susținut că, într-o procedură care implică mai multe instituții, numai una dintre acestea (Ministrul Justiției) are rol central, decizional, în funcţie de sfera de competenţă vizată de respectiva procedură, celelalte instituții implicate (Consiliul Superior al Magistraturii și Președintele României) fiind de natură a oferi doar regularitate procedurii, fără a o putea bloca. În această interpretare nu numai rolul Președintelui statului este mult diminuat, ci și rolul constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii, organism ce are competenţa de a gestiona cariera magistraţilor.

Or, legiuitorul a optat pentru o procedură în care este necesar și avizul CSM. În cadrul procedurii de revocare, Secția pentru procurori a CSM nu îndeplinește un rol pur formal, ci exercită un rol activ în analizarea propunerii de revocare formulată de Ministrul Justiției, rol care se materializează în avizul pozitiv sau negativ dat propunerii.

În această procedură, ca de altfel în orice procedură administrativă, avizul are rolul de a contribui la fundamentarea conţinutului deciziei şi la întărirea caracterului legal al actului administrativ.

Şi, deşi în opinia majoritară, se admite rolul „consultativ” al avizului C.S.M, „nefiind contestată sau pusă în discuţie în cauză natura lui”, nu se admite însă că, nu Ministrul Justiţiei este destinatarul final al concluziilor avizului, ci Președintele României.

Cel mult, ca urmare a avizului nefavorabil, Ministrul Justiţiei ar putea reveni asupra propriei propuneri, însă nu ar putea impune Preşedintelui României propria soluţie.

7.9. Pe de altă parte, în „ecuaţia” din această procedură, componenta puternic politică este reprezentată de inițiatorul procedurii, respectiv de Ministrul Justiţiei, numit exclusiv politic, și nu de Consiliul Superior al Magistraturii, garantul constituţional al independenţei justiţiei, ori de Preşedintele României, ce nu poate fi membru al unui partid politic şi care are rolul constituţional de a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice, în conformitate cu art. 80 alin. 2 şi art. 84 alin. (1) din Constituţie.

Încă din anul 1990, anterior chiar caracterizării prin Constituţia României din 1991 a statului român ca „stat de drept”, Preşedintele României a avut competenţa de a numi şi elibera din funcţie procurorul general. (a se vedea Decretul nr. 73/1990).

Această competenţă a aparţinut, în mod neîntrerupt, Preşedintelui României, până în prezent. Prevederile legale introduse prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente – prevederi ce stabilesc că numirea în principalele funcţii de conducere din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi din Parchetul Naţional Anticorupţie (actualmente DNA) se face de către Preşedintele României, la propunerea Ministrului Justiţiei şi cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii – nu reprezintă altceva decât expresia consolidării acestei prerogative a Preşedintelui României.

Potrivit art. 80 alin. (1) din Constituţie „Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării”.

In literatura juridică de specialitate s-a subliniat că această prerogativă derivă, pe de o parte din locul pe care acesta îl ocupă în rândul autorităţilor statului şi, pe de altă parte, din modalitatea de alegere a şefului de stat.

Preşedintele personifică autoritatea statală şi întreaga naţiune de la care derivă 119 puterea, lucru firesc, având în vedere că şeful statului este ales de către popor, prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.

De aceea, orice interpretare care ar goli de conţinut şi importanţă atribuţia Preşedintelui României în materia revocării procurorilor din funcţiile de conducere de la nivelul Parchetelor de rang înalt nu poate fi justificată decât prin prisma unor elemente exterioare, ce nu ţin de statul de drept şi democraţia constituţională.

A admite noua interpretare pe care Curtea o dă competențelor Președintelui României și ale Ministrului Justiției în procedura de revocare a procurorilor din funcțiile de conducere de la nivelul parchetelor de rang înalt (interpretare ce inversează raporturile dintre Preşedintele României şi Ministrul Justiţiei, numit în funcţie prin decret prezidenţial) – în sensul că, Ministrul Justiţiei ar avea rolul central în această procedură, ar însemna să nu se ţină seama de necesitatea echilibrului între puterile statului şi nici de eforturile depuse în consolidarea democraţiei, iar pentru a se da doar satisfacţie într-o acţiune conjuncturală, să se modifice competenţe consacrate/câştigate.

Față de toate aspectele menționate mai sus, considerăm că instanța de contencios constituțional ar fi trebuit să constate că în cauză nu a existat un conflict juridic de natură constituțională între Ministrul Justiției, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, în principal, și între Guvernul României și Președintele României, în subsidiar, generat – așa cum au susținut autorii sesizării – de refuzul Președintelui României de a da curs propunerii de revocare din funcție a Procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, deoarece:

• Ministrul Justiției nu reprezintă o autoritate publică constituțională în sensul articolului 146 lit.e) din Constituția României și deci nu poate fi parte într-un conflict juridic de natură constituțională;
• Guvernul României, deși poate avea calitatea de parte într-un conflict juridic de natură constituțională, reprezentând o autoritate publică constituțională, în sensul art.146 lit.e) din Legea fundamentală, nu are însă nici o competență, nici o atribuție – nici de rang constituțional și nici de rang legal – în ceea ce privește cariera magistraților, astfel că nu se poate constata că Președintele României și-ar fi arogat, competențe care potrivit Constituției să aparțină Guvernului sub acest aspect, deci nu se poate pune în discuție existența unui conflict juridic de natură constituțională între aceste două autorități publice;
• în cadrul procedurii de revocare a Procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție (DNA), Președintele României a pronunțat o hotărâre, în sensul nerevocării din funcție a acestuia, încheind, finalizând practic procedura declanșată de Ministrul Justiției, astfel că nu poate fi pusă în discuție problema creării de către Președinele statului a unui blocaj instituțional;
• nu s-a putut stabili o depășire din partea Președintelui României a limitelor de competență pe care legea i le conferă în procedura de revocare a Procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruța Kovesi;
• nu s-a putut stabili o imixtiune a Președintelui României în competențele celorlalte instituții implicate în procedura de revocare a Procurorului-șef DNA, respectiv în competențele Ministrului Justiției și ale Consiliului Superior al Magistraturii;
• nu s-a putut stabili o încălcare a principiului cooperării loiale între autorități din partea Președintelui României.

JUDECĂTOR,

Dr. LIVIA DOINA STANCIU

Precizăm că opinii separate au mai avut alți doi judecători CCR: Daniel Morar (numit în anul 2014 de președintele Traian Băsescu) și Ștefan Minea (numit în anul 2010 de Camera Deputaților, la propunerea PNL)

În acest context, vă invităm să citiți și

INCALIFICABIL! CCR a transformat România într-o Republică Parlamentară fără schimbarea Constituției de către popor