Borsec

Dedeman

 

ComputerLand

Arctic

Dacia

POLITICĂ: Guvernul a aprobat prelungirea cu încă 3 luni a plafonării tarifelor RCA / 

Breaking News:

hoSTIUcARTA.ro: Pogoane de culoare, peste-o lume cenuşie…

Puţine alte lucruri dezvăluie despre un ins sau o comunitate ceva mai dramatic şi mai adânc decât neştiinţa sau neputinţa de a trăi în armonia culorilor. Să nu te ştii bucura de această formă de viaţă a luminii înseamnă a-ţi căra cu tine handicapul, orbirea, cu pretenţia de a fi sănătos numai pentru că nu reuşeşti să-ţi pipăi imensa cocoaşă din spate.

111813_1

Un minim de luare-aminte

Există şi o motivaţie pozitivă, la celălalt capăt al evaluării traiului în relaţie cu culoarea al unei persoane sau grup social: gradul de civilizaţie şi educaţie (plastică, inclusiv) pe care i-l atribuim este cu atât mai ridicat cu cât uzul cromaticii este mai motivat şi mai controlat. Structura unei vile interbelice moderniste sau betonul aparent al unor construcţii postmoderne trăiesc mai bine, se citesc mai bine tocmai datorată opţiunii arhitectului pentru non-culori (alb, gri): o neutralitate tare a ziditului concret face, cumva, ca materia în sine a arhitecturii să se „stingă”, să se „retragă”, iar structura, traseele, punctele de fugă şi cele de forţă, centrele să fie celebrate. E o arhitectură-declaraţie, care se trăieşte pe sine, de multe ori prea puţin atentă la factorul uman, în bună parte refractară ideii de culoare… Ca exerciţiu mental, ne putem închipui mutaţia notabilă pe care valoarea plastică şi arhitecturală a Vilei Savoye, de pildă, ar înregistra-o în conştiinţa noastră dacă ar fi placată integral cu cărămidă/klinker; am mai putea evoca, tot spre a ne da seama de relevanţa materiei-culoare, clădirile lui Alvar Aalto în comparaţie cu cele ale lui Marcel Iancu… şi lista ar putea continua a la longue.

Mai spre noi, muncitorimea din blocul comunist sărbătorea eterna muncă spre „epoca de aur” prin glorificarea griului ca semn de recunoaştere al proletariatului. Nu că griul nu ar fi putut fi obţinut şi din marmură, travertin sau alte roci mai preţioase, dar din motive mai curând ideologice, de supunere şi de menţinere a obedienţei clasei muncitoare prin asumarea ideii de „ieftin”, stupid echivalat cu „raţional”, griul betonului prăfuit se dovedea, invariabil, cea mai „convenabilă” alegere, Alegerea Obligatorie. Aşa s-au multiplicat a plagă umilitoarele colhozuri umane în care supuşii comunişti trăiau nu odată la limita existenţei, sigur la marginea oricărei civilizaţii, mult chiar şi în urma civilizaţiei rurale: numai cine nu a admirat vreodată acel albastru intens al căsuţelor de munte, clădite pe câte un colţ de stâncă sau pe coasta unui deal, nu a ştiut felul puternic în care culoarea aceea, numită popular mândră-mărie, era în stare să simbolizeze nobleţea şi neatârnarea unui astfel de trai, transmis, iată, printr-o simplă (?!) culoare. E drept că, prin anii 1970, o palidă acţiune de mozaicare a unor calcane a făcut un număr de edificii să prindă ceva viaţă, individualitate, chiar personalitate. Dar valul a trecut rapid, şi în timp ce est-germanii desfăşurau, exact în aceeaşi perioadă, o amplă studiere a cromaticii cartierelor muncitoreşti, la noi s-a trecut hotărât la îndesiri ale cvartalelor şi, inevitabil, în ceea ce priveşte expresia estetică a blocurilor, la o încă şi mai draconică ieftinire a materialelor şi tehnologiilor, dusă de multe ori până la buza caliciei.

„Noi muncim, nu gândim” = noi durăm, nu colorăm

„Dezlegarea” la culoare de după 1990 ne-a confirmat un singur lucru: că nu ştim ce să facem cu ea; într-o exprimare mai netă, că uzul ei ne depăşeşte. Drept pentru care, se pare, ne-am decis să nu ne mai pese, şi după ce timp de un deceniu am întins pe blocuri culoare „din tub”, fără vreun pic de nuanţă, am revenit, comod, la obiceiuri mai puţin riscante, la reţete sigure: pătrate albe pe pânze albe ori bej pe bej. Regula pensionară şi fără greş a „tonului în ton”, de care studenţii arhitecţi râd şi astăzi, deşi o practică avan şi după ieşirea pe piaţă, a redevenit „nambăr oan”. Asta până foarte recent, până la marea „izolare”(= abilitare termică, pompos zis) a bloacelor, jinduit prilej lucrativ pentru sutele de producători de „văpseluri” de a-şi goli stocurile spre a fi împroşcate pe păreţi cu badanaua. Şi iac-aşa, cu grăbire, blocurile unui întreg bulevard bucureştean altfel bine urbanistic, Cantemir, s-au făcut „foaie verde brusture” (rimează cu … usture); mai încolo, „frunză praz” (= necaz…). Dacă nu ţi-ar veni să plângi de ruşine, ai începe să râzi de „nervos cu nervii”: e fiul mamei proştilor ori numai un sărman incult cel care a decis asupra butoaielor de farbă turnate, câtă vreme e limpede că nu şi-a ostenit ochişorii pe vreo broşurică de artă, care să-i fi şoptit decidentului că verdele e culoarea-atribut a naturalului, dar că utilizarea lui pe orice suport artificial susţine respingerea acelui obiect – să ne amintim de dificultatea majoră de a purta orice obiect vestimentar verde sau de folosirea acestei culori secundare în desenele animate Disney, unde ea semnifică întotdeauna pericolul, otrava, alienatul? Sau, aşa cum susţin unii amatori în ale politicii, a fost o decizie… politică a kondukătorului de Sector, care ar folosi acest verde ca pe un fel de blazon/emblemă/amprentă personală – de „român – cum altfel – verde”? Oricât ar fi de primitiv-fudulă o atare decizie (denotaţia unui atribut e ignorată, declasată în detrimentul conotaţiei) parcă e de preferat simplei idioţenii comerciale sau suficienţei nevoiaşe: s-a întors un transport de vopsea verde refuzată de nordici, dăm…verde la tot cartierul! Cât despre împărăţia Rahovei a lui don’ Vanghelie, o singură vorbă, îndelung (psih)analizabilă: doar albul lipseşte de pe acele faţade de la „bulivar”; un aer fetid de Louis XIV second-hand pluteşte peste zidurile de blocuri, dindărătul cărora te aştepţi să răsară şobolani, aşa cum iluştrilor francezi de altădată le fugeau pe feţe păduchii de sub perucile parfumate.

La fel de tembel-idiot sunt zmângălite blocurile de pe Ştefan cel Mare sau cele din Calea Moşilor, acolo unde, în loc de a fi fost găsit un elementar principiu care să compenseze lipsa de compoziţie arhitecturală cu o soluţie plastică, fărbuitorii au subliniat şi ei, şi mai apăsat, uniformitatea insipidă a acestor „hojmalăi” la stradă. Existau mii de soluţii în întreaga lume, pentru care nici măcar nu trebuiau plătite drepturi de autor, revistele de urbanism mai vechi debordează de tot felul de reţete, cu condiţia ca unul dintre civilii administratori să fi ales din ele şi să le fi înmânat unor şefi de zugravi, cu minime îndrumări. Iar Capitala n-ar mai fi arătat ca un mare depozit de dulapuri vechi adunate după cutremur şi revopsite de angrosişti… Faţada câtorva blocuri sau a unuia mai lung putea fi cadrul perfect pentru desfăşurarea unui tablou stilizat, doar adus la scară; 3-4 clădiri despărţite de spaţiul verde puteau institui un ritm, reda o povestioară, alcătui un peisaj urban – nu mai spunem că s-ar fi putut picta ceva din legendele zonei, aşa cum se face şi azi pe la americani. O verticală într-un capăt de perspectivă putea orienta mii de inşi rătăciţi prin apariţia, în punctul privilegiat, a unei culori (justificate) în degradeuri sau a unui elementar şah cromatic, cu scuaruri diferite ca mărimi şi culori. Aproape că regret că zugravilor nu li s-a permis să fi pictat ei, aşa cum i-ar fi tăiat capul, o faţadă – mai prost decât tonele de zeamă întinsă ca pe gard nu avea cum ieşi…

Acum aproape 20 de ani s-a râs copios într-o adunare profesională atunci când un arhitect mai trecut prin ale vieţii a sugerat Primăriei înfiinţarea unei Comisii a faţadelor oraşului. Astăzi, am avea din plin de ce ne veseli – dar, sătui până-n gât de mizerabili-şefi, mizerii şi prostie mizeră, nu prea ne mai vine…

0 Shares
Se citește acum ...
-- publicitate --
video - emisiuni tv