Marian Gheorghe: Mă aflu într-un loc natal, dar nu sunt foarte sigur că e România

Vă ofer unul dintre interviurile realizate de criticul de artă dr. Constantin Hostiuc şi publicat în cotidianul naţional PUTEREA, la rubrica săptămânală hoSTIUcARTA.ro.

Vorbim în primul rând despre un om. Care şi-a dorit să fie artist, lucrător în metal, în România – în aceea mai veche, în aceea de azi. Nu are „proptele”, dar un mic timp a fost chiar „şeful” Uniunii Artiştilor Români. Are multe expoziţii la activ, câteva colaborări cu arhitecţi, câteva prezenţe în volume de artă. Lucrări în ţară, în străinătate. A organizat expoziţii de grup, personale. E, poate, prea discret şi prea ştiutor în ale artei încât să îşi mai dorească să ţipe şi el, să fie văzut. O pace înţelegătoare, uneori o lehamite jovială îi „amprentează” lucrările, obiecte de orfevrărie mari, glume suprarealiste migălos finisate. Marca Marian Gheorghe.

Constantin Hostiuc: Încep cu o întrebare despre „umbra” maestrului sau a unui bun îndrumător în ale artei: cum l-ai cunoscut pe Costel Badea?

Marian Gheorghe: Înainte de Costel Badea a fost George Apostu, în atelierul lui i-am întâlnit pe Costel Badea şi pe  Nicolae Adam – care mi-au fost, apoi, profesori la Academia de Arte. O perioadă am lucrat chiar în „laboratorul” lui personal, pe Bastiliei, unde se ocupa strict de „treabă”; mai avea un spaţiu de lucru pe Frumoasei, mai mult un fel de „loc de adunare”, unde se vedea cu „ai lui”- Tomseneanu, Ţompi (Dumitru) Rădulescu, „Moş Adam” (Nicolae Adam).

Citez din memorie un sculptor povestindu-mi una din primele lui experienţe estetice: „Ne lua «Maitre» pe câmp şi trimitea unu-doi dintre noi mai departe. La o vreme, îi oprea şi ne punea să-i recunoaştem. Ne cultiva, de fapt, spiritul de observaţie – ne făcea «să vedem» linia umerilor, a mijlocului, a genunchilor”.

La fel făcea şi Moş Adam – ne forţa să recunoaştem mişcarea personală; fiindcă fiecare dintre noi îşi poartă mâinile într-un fel propriu, are o anumită postură, o greutate individuală. De la acea observaţie atentă pleacă întreaga construcţie a corpului uman: trebuia să simţi liniile generale şi în acelaşi timp detaliile corpului. Când treci la desenul de observaţie, adaugi o linie, o sprânceană – dar vital e să înţelegi dinamica, personalitatea vie, axele principale ale construcţiei corpului, liniile lui de forţă (indiferent de poziţie – aşezat, contrapost, raccourci) să-i vezi proporţiile, felul lui de a se articula. Pe vremuri, după tradiţia clasică, se învăţa desenul academic – e greu să pătrunzi viziunile marilor artişti, să faci ceva în genul Renaşterii dacă nu pricepi un desen, dacă nu eşti în stare să vezi personajele, să le distingi proprietăţile.

Apropo de trimiterile la marii maeştri  –  ai avut ocazia să intri într-un muzeu, în Luvru, de pildă, să desenezi acolo o zi, o săptămână? Am şi azi în minte mărturia unui student care se opintise din greu să intre „la Arte”; într-un sfârşit, ajuns la Luvru, găseşte o grupă de copii, cu caietele de desen, studiind după Michelangelo. Spunea: „M-am aşezat într-un colţ şi am început să plâng”…

Până acum, nu – dar vremea încă nu e pierdută. Dar să ştii că tot aşa a povestit Apostu prima lui vedere a lui Michelangelo: „Mă uitam şi-mi venea să plâng”. Gândeşte-te că la noi, la Arte, mult timp s-a învăţat anatomie după ecorşeul lui Brâncuşi, ecorşeu aşezat azi la intrare, „de monument”. Cam asta e diferenţa.

Linii, forţe, expresii, artă pură

Te-am atras, deloc nevinovat, într-o discuţie despre diferenţele dintre un desen de sculptor şi unul de artist „diferit” – pictor, grafician…

Sunt deosebiri, şi încă destul de însemnate. Un om care „face” zona ceramică-sticlă-metal pune accent pe studiul volumului, se apropie de vederea sculptorului, al cărui desen trăieşte în primul rând din prezenţa volumului, desen descris cu cât mai puţine linii. El nu intră în detalii precum graficianul sau pictorul. Pictorul, în desen îşi pregăteşte, cumva, locul pentru culoare. E interesat de atmosferă, de pată, în nici un caz de volum. Sculptorul îşi caută forţele, sprijinele…

… „cheutorile”…

… exact, locurile de legătură, de articulare, cele care adună şi răspândesc „forţele” ce ţin volumul. Aici, linia nu devine niciodată haşură – e vorba de linii groase şi subţiri, care limitează şi definesc volumele. Liniile dau planuri şi adâncimi de planuri. Asta e una din diferenţe – vin apoi forţa, expresia, particularitatea fiecăruia. Linia e un loc pentru a defini spaţiul, ca şi la culori, care dau adâncimile din planuri. Costel Badea desena extraordinar, din memorie, orice portret, arătandu-ţi întregul relief al figurii redate. Omul ştia foarte bine şi să zică, dar şi să facă – făcea bine, şi mai ales cu umor.

Am încercat abordarea aceasta „oblică” dintr-o datorie de onoare faţă de puţinele valori pe care le-am avut şi care, acum, sunt voios date uitării. Într-o vreme, la vechiul sediu al Uniunii din (Str. Nicolae) Iorga, mai era anunţată bursa „Costel Badea”.

S-a dus… Tot ca la noi – începută cu surle şi trâmbiţe, „s-a născut talent şi a murit speranţă”. Mai e şi o bursă Brâncuşi, dar numai pentru sculptori…

Mie, „argumentaţia” genului ca şi criteriu de selecţie, azi, îmi pare cusută cu aţă albă – de vreme ce, de pildă, pentru Premiul Herder, Răzvan Theodorescu a ales şi a putut să trimită la studii la Viena un tânăr artist şi nu un critic (Mărgineanu jr), spre marea supărare a colegilor mei mai mari. Uite, acum, mă bucur de discuţie – aşa aflu şi eu că „organele” mai dau câte-o bursă – prin tot felul de concursuri… de împrejurări.

Uniunea, şi aşa vai de capul ei după Revoluţie, s-a ascuns aproape cu totul. Şi când ICR a apărut, mai toţi au fugit către el…

Studiu 2

Importanţa cotizaţiei în artă

… deşi competenţa aleşilor ICR în materie de plastică şi estetică e cel puţin discutabilă…

Dar acolo îi găseşti pe toţi cei care pretind că ştiu să facă un „proiect”, că ştiu ce e acela un „concept”. În mintea lor, şi proiectul şi conceptul sunt nu elemente de artă, ci noile vorbe solemne ale limbii de lemn de după 1989, unelte bune de făcut bani. Ori de câte ori auzi de la unul sau altul de pe acolo de proiect sau concept, poţi să fii sigur că habar nu are de valoarea lor artistică. Dar „orientarea” asta arată şi neputinţa Uniunii, nu neapărat ca resurse, dar ca gospodărire: sunt 3.000 de artişti în Bucureşti. Dacă toţi îşi achită cei 50 de euro anuali, avem 150.000 de euro. La preţurile de azi, poţi lua câteva spaţii care să fie ale tale – mai ai o valoare de patrimoniu, iar în câţiva ani îţi scoţi banii înapoi, şi din chirii, şi din lucrări.

Apropo de Bursele Aman…

Mai era şi Bursa Storck, tot de sculptură, pentru studenţi şi absolvenţi.

Aşa cum bănuiam, nu se mai face mai nimic. Dar ne uităm de multe ori, ca „organizaţii profesionale”, superior către ţările vecine, acolo unde artiştii unguri, de pildă, au străzi întregi de ateliere şi condiţii de lucru de care nu are rost să vorbim. Totuşi, întreb: cum se simte Marian Gheorghe, ca artist, în România de azi?

Nu prea îmi dau seama că mă simt în România. Mă aflu într-un loc natal, dar nu sunt foarte sigur că e România. Şi nici nu prea mai înţeleg situaţia despre care ar trebui să vorbesc: lucrurile s-au împrăştiat în aşa un hal, încât fiecare îşi apăra feliuţa, nimeni nu mai ştie de ceilalţi, totul se face în tăcere, „pe şest”… Nimeni nu mai anunţă un concurs de artă – nici Uniunea, nici primăriile…

Tocmai se întâmplă, la fel de „discret”,  tabăra de sculptură din Parcul Titan. În vârful estradei, calul – „cel mai” nu ştiu cum din România. Cum a apărut? Taină mare. Cum stă? Prost – cât se poate de prost, semn clar că acţiunea e comandată şi „condusă” de „cine trebuie”.

Sigur la mijloc e vreo compensaţie – dacă nu putem face bine, barem să facem mult. E o modă cu „să facem cel mai mare” „cel mai tare”, „cel mai gros” – dar, la urma urmei, apare întrebarea:  „Şi?” La ce bun? Că dacă mă gândesc la oul acela de-l poţi ţine în braţe al lui Brâncuşi, cred că aşa mărunţel cum e, poţi să cumperi cu el vreo câteva herghelii…