Exces de violență împotriva manifestanților "M-au bătut aproape până la moarte"
Mineriada și crimele lui Iliescu în Der Spiegel
În 14 iunie 2015, săptămânalul german Der Spiegel a publicat un articol dedicat crimelor din timpul Mineriadei lui Ion Iliescu. Redăm mai jos textul jurnaliștilor nemți avându-l ca subiect pe Viorel Ene, o victimă a minerilor, în traducerea fostului țărănist Constantin Octavian Oană.
La doi pași de moarte
“Care purta ochelari, a fost bătut: În 1990, presedintele Ion Iliescu lasă studenţii anticomunisti din București să fie batuti brutal de mineri”. Viorel Ene a fost aproape de a muri – și se luptă pana astăzi pentru pedepsirea faptasilor .
Vântul suflă în rafale peste Piata Constitutiei București, așa cum se întâmplă atât de des pe aceste suprafețe uriașe, semicirculare. Înainte, dictatorul Ceausescu voia să fie folosită pentru parade – chiar înainte de palatul său monstruos, așa-numita Casa Poporului. Astăzi este sediul Parlamentului român.
Photographer: Emanuel Parvu Data: June 14, 1990
Lupta lui Ene cu sistemul ticăloșit
Viorel Ene se uită la ceasul de pe telefonul său, el are încă un pic de timp. Doi polițiști înarmați în veste antiglonț ieși din clădirea-bunker, în fața căreia stăm. Este sediul Procurorului General român. “Păstrați buletinul pregătit,” spun politiștii omului în vârstă de 62 de ani – și adaugă că jurnaliștii nu sunt admiși la acest eveniment. El scoate buletinul și așteaptă până când i se permite să intre. De aproape un sfert de secol se întâmplă asta: Ene colectează documente, oferă acuzații penale și este chemat. Cateodata pentru interogatoriu, uneori doar pentru comunicarea ca ancheta a fost fara rezultate concrete.
Dar el nu renunță. “Ei m-au bătut aproape de moarte atunci”, spune el. “Faptul că autorii nu sunt găsiti, cu asta pot trai. Dar vreau ca cei responsabili să fie pedepsiți în cele din urmă”.
Viorel Ene vorbește despre atacul a mii de mineri asupra protestatarilor anti-comunisti din București, în iunie 1990, care a devenit un punct de cotitură în istoria post-comunistă română: Acest atac a terminat dezvoltarea democratică în țară, facând România un caz special în Europa de Est.
Imnul Neputinței
La acea vreme, la scurt timp după răsturnarea sângeroasă a lui Ceaușescu, în decembrie 1989, au ieșit, la București, din nou zeci de mii în stradă. Ei au protestat împotriva stăpânirii comuniste, a fostelor cadre de partid și a ofițerilor de informații, care au refuzat să renunțe la puterea lor. În fruntea lor a fost Ion Iliescu, un fost protejat căzut în dizgrația lui Ceaușescu. El s-a proclamat, la căderea liderului dictator Ceaușescu, ca șef al “Frontului Salvării Naționale”, care a devenit un rezervor pentru fostul aparat al dictaturii. Prost organizată și denigrată de propaganda atroce, opoziția nu a avut nicio șansă: La 20 Mai 1990, Ion Iliescu a fost ales cu o majoritate covârșitoare în calitate de președinte, el a primit 85 la sută din voturi.
În conformitate cu “Duminica Orbului” adversarii lui Iliescu de atunci se retrag din Piața Universității. După mult timp, chiar Ene se retrage iar în piață rămâne doar un nucleu dur – spre disperarea lui Iliescu. Rezultatele alegerilor i-au dat, credea el, legitimitatea să încheie protestele pașnice cu forța.
Val de violențe
Încercarea forțelor de poliție de a obliga manifestanții să părăsească Piața Universității la 13 iunie, a dus la revolte violente. Mașini au fost incendiate, poliția și cladirea Ministerului de Interne au ars. Este încă neclar exact cine au fost autorii – conform unei versiuni, conducătorii comuniști au pus în scenă revoltele.
După ce forțele de securitate au pierdut controlul asupra situației, au venit în dimineața zilei din 14 iunie brusc mii de mineri din exploatațiile de cărbune din vestul României și din sud. Deja de două ori, în ianuarie și în februarie 1990, minerii au fost folosiți împotriva demonstranților anti-comuniști și împotriva partidelor de opoziție din București. Acum, ei trebuiau că asigură din nou liniștea.
Iliescu s-a adresat “minerilor dragi”: “Vă mulțumesc pentru solidaritatea proletară, cu care și de această dată ați răspuns chemării noastre“.
El a cerut minerilor să se deplaseze neîntârziat în Piața Universității și să o recupereze. Pentru că: “Avem aici de a face cu elemente fasciste, demonstranți surescitați, mulți dintre ei fiind drogaţi”.
Minerii au acționat așa cum le-a ordonat Iliescu – și bat bestial toate persoanele care păreau să fie studenți sau intelectuali.
În același timp, mai multi rromi considerați de mulți mineri ca fiind contrabandiști și criminali devin victime ale unei orgii a violenței. Au fost sute de răniți grav, la sfarșit şase persoane au murit în urma acestor evenimente, inclusiv trei de gloanțe rătăcite.
Ene, căsăpit de mineri
Bătut brutal, Viorel Ene a mers în acea dimineață, ca întotdeauna, cu metroul pentru a lucra și a ieșit la Piața Universității. Aceasta era deja ocupată de mii de mineri. Ene purta ochelari și avea barbă, care l-au făcut suspect de a fi un intelectual. Un grup de mineri controla actele de identitate, când un bărbat în haine civile a strigat: “El a fost la demonstrații”. Acesta a fost semnalul: Minerii lovesc brutal pe cei lipsiți de apărare, el a căzut la pământ și și-a pierdut cunoștința.
Minerii l-au târât în fața Teatrului Național, unde s-a trezit acoperit de sânge. A simțit că trupul său e paralizat, mâinile i-au fost legate. Mai târziu, Ene s-a trezit în spitalul Floreasca.
Săptămâni de-a rândul a fost mutat din clinică în clinică, a fost într-un scaun cu rotile, paralizat pe o parte, putea cu greu să vorbească.
În noiembrie 1990, soția sa a reușit în sfârșit să-l aducă la Munchen. Viorel Ene a primit azil în Germania și un tratament special, prin care s-a dizolvat un cheag de sange la nivelul creierului. Încet, el a învățat să meargă și să vorbească din nou. Dar, de fapt, sănătos Ene nu a mai devenit niciodată. El nu poate face nici o muncă fizică de atunci, are dificultăți de concentrare, obosește cu ușurință, reflexele sale funcționeaza doar limitat, prin urmare nu poate conduce o mașină.
Minerii, barba și ochelarii
Viorel Ene a intrat în vizorul minerilor pentru că purta ochelari și barbă – pentru că asta marca un intelectual. La începutul anului 1992, Viorel Ene s-a întors în România. Activitatea sa în calitate de inginer nu a putut să o mai facă, el a fost forțat să se pensioneze.
În 1993 a fondat, împreună cu soția sa, o mică firmă imobiliară, muncă de birou ușoară putând să o facă încă.
Prima plângere penală împotriva unui necunoscut a făcut-o deja în august 1990 – fără nici un rezultat. Și așa a mers de-a lungul anilor.
În 1997 Ene a constituit “Asociația Victimelor Mineriadelor” – și de atunci se luptă în zadar că vinovatii politic să fie adusi pentru orgia de violență din iunie 1990 în instanța de judecată.
Cei raspunzatori tac. S-ar putea acum, după 25 de ani, sa fie o schimbare: În toamna anului trecut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat România sa redeschida procesul pentru atacul minerilor din iunie 1990. Apoi a ordonat Parchetului General, la începutul lunii martie a acestui an, o redeschidere a anchetei.
Fostul șef de stat Ion Iliescu vorbește fără tragere de inimă despre acest subiect. In sinea lui, el poate regreta rolul său și cuvintele sale cu această ocazie, după ce România a fost condamnata pe plan internațional ani de-a randul după raidul minerilor în iunie 1990 la toate nivelurile.
Cu toate acestea, regrete publice ale lui Iliescu nu sunt. Astăzi el spune: “De ce ar trebui să ne întoarcem la 1990? Toate sunt rezolvate de mult timp, de cursul evenimentelor și prin cursul natural al istoriei”.
Pentru Viorel Ene nimic nu este rezolvat. De asemenea, în această dimineață vânturoasa nu este rezolvat nimic când iese din clădirea Procurorului General, cu un mesaj în continuare reținut.
Procedura este încă în desfășurare, dureaza până cercetarile vor fi reluate. I s-a adus la cunoștință. Viorel Ene nu este dezamăgit, el crede, de fapt, că liderii politici vor fi aduși în cele din urmă în fața justiției. Zâmbind, el spune: “Speranța moare ultima.”
Constantin Octavian Oană, membru PNTCD în timpul Mineriadei:
Motto. “MULTUMESC GERMANIA!! MULTUMESC PATRIA MEA!
Am fost acolo! Nu am sa uit si sper ca Dumnezeu sa nu ma pedepseasca ca nu pot sa ii iert ! Scenele de atunci ma urmaresc mereu si mereu si imi provoaca nopti fara somn!! Teama de atunci o voi lua in MORMANT!!
Pentru faptul ca eu, in viata mea, un drum nou mi-am gasit am sa multumesc in genunchi patriei mele tata Germania care mi-a acordat Azill si mi-a dat o noua sansa!”.
