Autor: Dr. Constantin Hostiuc

e-vaporatus – volumetrie permisivă Marian Gheorghe și invitatul său, sculptorul Călin Vasilescu! Doi artişti la maturitatea carierelor îşi vor „confrunta” creaţiile, începând de miercuri, 15 februarie, la Galeriile Orizont din Bucureşti. Marian Gheorghe şi Călin Vasilescu aleg, pentru această primă ieşire în public împreună, să (ne) vorbească, să ne provoace la dialog prin intermediul formelor lucrate în lemn. Ce poate fi special la această expoziţie, de ce această convorbire plastică ar merita, în principiu, interesul sau timpul nostru? În primul rând, pentru că artiştii numiţi nu sunt sculptori „cu acte”, aşa cum credinţa comună ar cere-o modelatorilor de obiecte tridimensionale;…

Nu. Tocmai pentru că nu doresc ca vreodată o osteneală întru ale scrisului a subsemnatului să fi contribuit la nenorocirea întregii cetăţi, voi avea o poziţie, începând cu aceste rânduri, faţă de tot ceea ce va desfigura oraşul. Şi pentru că vreau să pot spune ca mi-am îndeplinit, după puteri, datoria morală faţă de cele văzute – pentru că nu mă doresc asemănat cu ipocriţii simbriaşi care întorc capetele aiurea chiar atunci cand sub ochii lor se petrece o agresiune, o siluire. Mai cred că primul dintre oraşele ţării nu merită „gândirea cu bocanci” a zişilor administratori impotenţi şi nici…

Cu nişte ani în urmă, profesorul Biciuşcă de la Arhitectură făcea, într-o conferinţă, observaţia încrâncenării la români, pe care o dirija spre o nişă a fundamentalului, în care ea ar fi fost mărturia unei trăiri personale deformate, însă măcar sincere, nealterate, neprefăcute. Era vorba, cumva, de o salvare a unei stări de dincolo de  aparenţă, totuşi – chiar dacă excepţională, explicaţia “cita” apăsarea lagărului comunist, care făcuse din raportul uman “minciuna de bază a societăţii”, obligându-i pe indivizi la alienare. Întoarcerea la o minimă seninătate relaţională se va dovedi, post 1989, cu adevărat greu de recăpătat în plinul ei, pe…

Să recunoaştem dintru început, pentru a risipi orice urmă de echivoc în legătură cu cele ce vor fi scrise mai departe, că ne numărăm printre cei ce nu iubesc deloc Casa Poporului. Nu neapărat pentru că o minimă educaţie estetică ne sileşte să vedem că totul în acest luft monumental cu poarta goală urlă a ratare şi a submediocru – de la amplasarea urbană stupidă, cu anasâna şi până la detaliile penibile din gama kitschului, trecând prin urieşenia grotească a spaţiilor pesudo-arhitecturale. „Vreau să vă doară!” Dar pentru că, poetic spus, aici a fost odată un suflet al cetăţii, înlocuit…

Aşa cum am dorit să transmit şi în cuvântul de deschidere al manifestării, susţin în continuare, fără nici o rezervă suplimentară, că evenimentul expoziţional Salonul Mic 2015 Bucureşti* a stat sub semnul filantropiei, al efortului bun, într-un cuvânt al generozităţii. Şi înţeleg prin aceasta risipa de efort, de timp şi intelectuală a curatorului, care a reuşit ca după o sumă de alte 8 încercări, fiecare cu plusurile şi minusurile lor, să atingă în cea de-a 9-a ediţie un standard profesional pe care l-am dori mult mai des prezent în expoziţiile Capitalei. (Nu) de unii singuri A fost vorba, în primul…

Puţine alte lucruri dezvăluie despre un ins sau o comunitate ceva mai dramatic şi mai adânc decât neştiinţa sau neputinţa de a trăi în armonia culorilor. Să nu te ştii bucura de această formă de viaţă a luminii înseamnă a-ţi căra cu tine handicapul, orbirea, cu pretenţia de a fi sănătos numai pentru că nu reuşeşti să-ţi pipăi imensa cocoaşă din spate. Un minim de luare-aminte Există şi o motivaţie pozitivă, la celălalt capăt al evaluării traiului în relaţie cu culoarea al unei persoane sau grup social: gradul de civilizaţie şi educaţie (plastică, inclusiv) pe care i-l atribuim este cu…