Părtaşi la măcelul Bucureştilor I – Parcul Carol

Nu. Tocmai pentru că nu doresc ca vreodată o osteneală întru ale scrisului a subsemnatului să fi contribuit la nenorocirea întregii cetăţi, voi avea o poziţie, începând cu aceste rânduri, faţă de tot ceea ce va desfigura oraşul. Şi pentru că vreau să pot spune ca mi-am îndeplinit, după puteri, datoria morală faţă de cele văzute – pentru că nu mă doresc asemănat cu ipocriţii simbriaşi care întorc capetele aiurea chiar atunci cand sub ochii lor se petrece o agresiune, o siluire.

Mai cred că primul dintre oraşele ţării nu merită „gândirea cu bocanci” a zişilor administratori impotenţi şi nici purtările de penitenciar ale liderilor de ocazie care l-au adus în acest hal.

În poarta 11 Iunie a celui mai important parc regal din ţară (cea de jos, de lângă fântâna-monument a lui Mac Constaninescu), ţiganii întind pe plastice de cort chinezării de toptan pe care ţi le vară sub nas sub ochii vreunui bodigard nu odată la fel de nespălat şi incult ca ei. Foarte de curând, lângă acelaşi acces a mai poposit un chioşc de îngheţată al echipei Betty Ice – o a doua conservă jalnică în jurul căreia roiesc, vara, copii cu părinţi, puradei, câini liberi sau, cateodată, în lesă.

La intrarea dinspre Muzeul Tehnicii ambele cişmele cu apă nu mai funcţionează, dar la o altă „conservă” dispusă strategic se vinde suc natural de portocale sau „grefuri” la „numai” 4-7 lei paharul. Aşa cum spuneam, ambele cişmele nu mai funcţionează…

Peste tot, câini – mari, mici, de rasă sau maidanezi, accidental în lesă, cel mai adesea însoţiţi numai de avertizările verbale ale stăpânilor, cică iubitori de animale: „Nu face nimic, e prietenos. Vrea să se joace!” Serios, cap pătrat? Îţi dă vreo secundă prin minte că puteam trăi toată viaţa fără să am privilegiul de a-ţi cunoaşte animalul? Apropo – cele trei terenuri rezervate animalelor (copiii au doar două spaţii de joacă!) sunt mai totdeauna goale. Ce contează? De zeci de ori am trecut pe lângă inşi care cărau în parc câte un snop de potăi pe care apoi, degajaţi, le parcau pe treptele pe care câţiva fraieri încercau să facă sport… Mizeria? „Lasă, bă, nu e grija ta, că de-aia e plătiţi îngrijitorii!”

Multe din pietrele cubice ale parterului central lipsesc, ca şi părţi din trepte sau trepte întregi din scară -aşa, şi? Noi să fim sănătoşi…

De pe acoperişul rotondei s-a furat tabla! Cum oare – cand evident nu poţi ajunge şi nu poţi face asta acolo decat cu complicitatea cuiva, căci perimetrul ar fi să fie păzit şi de bodigarzi, şi de armată!?

Şi, ca şi cum toate astea nu ar fi fost de ajuns, o ceată de măcelari curăţitori a făcut beţe din aproape toţi copacii de pe coasta „Castelului lui Ţepeş” ca şi din tot rondul de intrare în Arenele Romane, arene parcă dinadins „mulse până la sange” şi lăsate să moară.

E o tristeţe de apocalips în Parcul Carol – veveriţele de altădată au fugit şi au lăsat locurile pustii, din locanta Dineş puroiesc veşnic manele, cete-cete de golani închişi la culoare urinează pe unde le vine…

Numai lacul, câteva monumente şi ritualul schimbării gărzii mai însufleţesc locul cu o umbră din vechea lui statură nobilă, de spaţiu sacru al comunităţii.

Probabil că şi zicerea asta îi va distra pe ucigaşii plătiţi să îngrijească acest parc, bandă criminală protejată de cine ştie ce interese, care îl otrăveşte încet şi sigur. Profesionist.

Cu încă puţine eforturi în acelaşi sens, foarte probabil se va reuşi curând eradicarea completă a urmei de regalitate a acestui parc, după care, ştearsă de tot memoria locului, vom vedea cu siguranţă răsărind în zonă niscai „dezvoltatori” de mâna a şaptea ce-şi vor planta silozurile umane pe marginile parcului sau, cine ştie, chiar în miezul lui, numărandu-şi lenevos-vesel cei 30 de arginţi cu care ne-au cumpărat şi liniştea, şi tăcerea laşă.