Minune! CCR a văzut că se încalcă statul de drept prin redefinirea abuzului în serviciu și traficului de influență
Curtea Constituțională a României (CCR) a publicat miercuri motivarea asupra respingerii, în proiectului de modificare a Codului Penal, a redefinirii de către PSD+ALDE a infracțiunilor de trafic de influență și abuz în serviciu.
Magistrații constituționali arată că sfera infracțiunii de trafic de influență este redusă prin condiționarea de un folos material și de intervenția efectivă a funcționarului, dezincriminându-se practic acte de corupție. „Se ajunge la sustragerea unui act de corupţie din sfera incriminării, ceea ce este contrar art.1 alin.(3) din Constituţie”, se arată în motivarea CCR.
În privința infracțiunii de abuz în serviciu, Curtea arată că limitarea cerinţei esențiale la obţinerea numai de foloase materiale este de natură a reduce sfera de aplicare a infracţiunii, cu grave consecinţe asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Astfel, s-ar crea premisele încălcării acestora ceea ce reprezintă o ameninţare la adresa statului de drept.
Astfel, CCR precizează că Parlamentul a încălcat prevederile Constituției, ignorând viziunea de ansamblu din decizia anterioară a Curții în privința abuzului în serviciu, fiind preocupat mai degrabă de stabilirea unui prag valoric derizoriu, decât de definirea intensităţii vătămării cu referire la drepturile sau interesele legitime ale unei persoane fizice sau juridice.
Iată cum a fost redefinit traficul de influență: „(1) Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase materiale, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta, promisiune urmată de intervenţia la acel funcţionar pentru a îl determina să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani”.
În prezent, Codul Penal prevede că: „(1) Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani”.
Motivarea CCR: “Curtea a reţinut că o exigenţă a statului de drept o reprezintă combaterea fenomenului corupţiei şi că legiuitorul nu are competenţa de a limita sfera de cuprindere a infracţiunii de corpuţie doar în funcţie de natura materială a folosului obţinut, în condiţiile în care intensitatea lezării relaţiilor sociale ocrotite este aceeaşi, indiferent că folosul obţinut este unul patrimonial sau nepatrimonial.
O asemenea diferenţiere realizată în funcţie de natura folosului, pe de o parte, duce la o dezincriminare a unei categorii de acte de corupţie care produc un folos nepatrimonial, iar, pe de altă parte, relevă faptul că legiuitorul, în mod implicit, acceptă şi tolerează categoriile de acte de corupţie care nu implică un folos patrimonial, ci nepatrimonial, ceea ce este contrar exigenţelor statului de drept.
În jurisprudenţa sa, Curtea a arătat că noţiunea de „alte foloase” are, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, sensul de avantaj, beneficiu, câştig, profit. Banii pot fi efectivi (monede) sau sub formă de valori ori titluri de orice fel echivalând bani, iar prin expresia „alte foloase” se poate înţelege orice fel de avantaje patrimoniale (de pildă, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, amânarea plăţii unei datorii, folosinţa gratuită a unei locuinţe, prestaţiuni de servicii în mod gratuit, promovarea în serviciu), dar şi nepatrimoniale (de pildă, acordarea unui titlu sau a unui grad, ori a altei distincţii onorifice), toate acestea nefiind legal datorate (foloase necuvenite), deci având caracter de retribuţie, de plată (răsplata).
Foloasele obţinute reprezintă un contraechivalent al conduitei lipsite de probitate a persoanei. Prin urmare, condiţionarea elementului material al infracţiunii de foloasele materiale pretinse/ primite/ acceptate reprezintă o restrângere nepermisă a condiţiilor de incriminare a traficului de influenţă, din moment ce sunt excluse foloasele nemateriale – nepatrimoniale. Se ajunge la sustragerea unui act de corupţie din sfera incriminării, ceea ce este contrar art.1 alin.(3) din Constituţie.
Cum a fost redefinit abuzul în serviciu: „(1) Fapta funcţionarului public, aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu reglementate expres prin legi, ordonanţe de guvern sau ordonanţe de urgenţă, care refuză să îndeplinească un act sau îl îndeplineşte prin încălcarea atribuţiilor astfel reglementate, a unor dispoziţii exprese dintr-o lege, ordonanţă de guvern sau ordonanţă de urgenţă, în scopul de a obţine pentru sine, soţ, rudă sau afin până la gradul II inclusiv, un folos material necuvenit şi prin aceasta cauzează o pagubă certă şi efectivă mai mare decât echivalentul unui salariu minim brut pe economie sau o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani sau amendă”;
Ce prevede în prezent Codul Penal: „(1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică”.
Motivarea CCR: “Curtea constată că sintagma „în scopul de a obţine pentru sine, soţ, rudă sau afin până la gradul II inclusiv” încalcă art.11 alin.(1) din Constituţie, prin raportare la art.19 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei (…). Curtea observă, aşadar, că textul Convenţiei nu condiţionează folosul necuvenit obţinut de calitatea beneficiarului.
De asemenea, sintagma „un folos material” încalcă art.11 alin.(1) prin raportare la art.19 din aceeaşi Convenţie. Textul Convenţiei nu reglementează vreo anumită natură a folosului, ci orice folos, fie că este patrimonial sau nepatrimonial.
Distinct de încălcarea art.11 alin.(1) din Constituţie, Curtea reţine că aceste sintagme încalcă şi art.1 alin.(3) din Constituţie, întrucât obţinerea de foloase materiale pentru sine, soţ, rudă sau afin până la gradul II inclusiv creează premisa necesară realizării unor vădite acte de abuz în serviciu ai căror beneficiari să fie terţe persoane care nu au nici un grad de rudenie sau afinitate cu autorul faptei. Întrucât textul nu se referă la membrul de familie în sensul art.177 din Codul penal, rezultă că un abuz în serviciu realizat în favoarea concubinului nu poate fi calificat drept abuz în serviciu, nefiind îndeplinită această cerinţă esenţială a textului de incriminare.
Însă, distinct de această problemă, abuzul în serviciu, prin natura sa, nu se caracterizează şi nu este condiţionat de legătura de rudenie/ afinitate/ afectivă/ politică etc. a persoanei în cauză, ci de actul său contrar legii, realizat în considerarea funcţiei sale.
Totodată, limitarea cerinţei esențiale la obţinerea numai de foloase materiale este de natură a reduce sfera de aplicare a infracţiunii analizate, iar valorile sociale presupus a fi ocrotite prin aceasta – buna funcţionare a entităţilor publice – vor cunoaşte o protecţie mult diminuată.
Curtea constată că, potrivit textului criticat, dacă subiectul activ al infracțiunii nu realizează vreun folos din fapta sa, dar a vătămat drepturi/interese legitime ale persoanelor [retrocedări de terenuri cu încălcarea legii în considerarea funcţiei deţinute] acesta nu săvârșește infracțiunea de abuz în serviciu.
Curtea reține că introducerea unei asemenea cerinţe esenţiale printre condiţiile de tipicitate ale infracţiunii duce, în sine, la restrângerea sferei sale de aplicare, cu grave consecinţe asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale. De multe ori reparaţia civilă nu este îndeajuns şi de aceea se impune şi o protecţie penală corespunzătoare în ipoteza lezării acestora.
Prin urmare, având în vedere modul de formulare a textului, acesta creează premisele necesare încălcării unor drepturi şi libertăţi fundamentale care se află în relaţie directă cu atribuţiile de serviciu îndeplinite de funcţionarul public, subiect activ al infracţiunii, ceea ce, prin amploarea sa, reprezintă o ameninţare la adresa statului de drept.
În aceste condiţii, Curtea constată şi încălcarea prin textul criticat a prevederilor art.1 alin.(3) din Constituţie
De asemenea, Curtea mai constată că legiuitorul nu a pus de acord prevederile art.297 din Codul penal cu Decizia Curţii Constituţionale nr.405 din 15 iunie 2016. În aplicarea Deciziei nr.405 din 15 iunie 2016,legiuitorul ar fi trebuit să fie mai ales preocupat de definirea intensităţii vătămării cu referire la drepturile sau interesele legitime ale unei persoane fizice sau juridice, şi nu de stabilirea unui prag valoric derizoriu în sine, care, în realitate, nu rezolvă problema caracterului de ultima ratio a sancţiunii penale.
Practic, prin modul de reglementare a textului analizat, vor persista aceleaşi probleme cu privire la dificultatea delimitării diverselor forme de răspundere, faţă de cea penală. Prin urmare, Curtea constată că legiuitorul a încălcat prevederile art.147 alin.(1) şi (4) din Constituţie, ignorând viziunea de ansamblu ce rezultă din decizia Curţii Constituţionale asupra infracţiunii antereferite”.
