Croitoru, studiu de caz: „Politicile macroeconomice: pandemia nu este o scuză pentru părăsirea principiilor”!
Iată, în traducere „pământeană”, ce ne explică Lucian Croitoru prin limbajul său „monetarist”, într-o disertație de manual care pune la colț politicile fiscale practicate fără discernământ de guvernanți, în ultimii 30 de ani, și deciziile luate abulic în vreme de Pandemie:
- Nimic nu este mai rău pentru o societate capitalistă decât lăsarea sustenabilității la coada unei decizii politice!
- În vreme de Pandemie, principiul sustenabilității trebuie să primeze – de fapt, să fie regulă de aur -, în fața obsesiei creșterii economice cu orice preț și a solidarității.
- Dacă un grad mai mare de îndatorare publică este prețul ce trebuie plătit pentru a salva sectorul privat și a relua creșterea economică „validată de piață” – adică de CERERE vs. OFERTĂ -, atunci, așa să fie!
- Pandemia COVID-19 a dereglat relația CERERE vs. OFERTĂ și poate avea ca efect DEZASTRUL Economic!
- În timpul unei Recesiuni produse de o Pandemie, este „criminal” să faci datorii pentru susținerea unor activități, industrii, nesustenabile.
- „Bani din elicopter” – aruncare în piață a unor sume uriașe de bani, la întâmplare – dorința cea mai aprigă a politicienilor de pe Dâmbovița care refuză să vadă imensul pericol al manevrei populiste.
- Creșterea venitului bugetar prin îmbunătățirea colectării impozitelor – o măsură corectă; în schimb, apelarea la creșterea ratelor de impozitare – o masură greșită.
- Ideea mult trâmbițată de politicieni ca „statele mici” să copieze unele decizii luate de „statele mari” este o mare prostie!
- Guvernele țărilor bogate au fost prinse în offsaid de COVID-19 exclusiv din vina lor: au avut semnale, dar le-au diminuat valoarea până aproape de zero!
- Știința actuală poate găsi o rezolvare a unei crize sanitare, dar nu poate suplini obtuzitatea guvernanților ce consideră că țările bogate nu pot fi deranjate de pandemi.
Într-un limbaj neaoș, Croitoru le spune guvernanților, în primul rând lui Cîțu și Iohannis, să nu mai arunce „bani din elicopter”, să nu mai înșele industriile lovite de Pandemie, să se preocupe de afaceri sustenabile, să ajute la reglarea relației CERERE vs. OFERTĂ, avertizând că, altfel, vine dezastrul economic – RECESIUNEA!
BNR – Caiete de Studii
Banca Națională a Românie deține o Rubrică Publică pe site-ul oficial, sub titulatura Caiete de Studii. În această rubrică, angajații BNR în frunte cu guvernatorul Mugur Isărescu publică diverse studii, analize și articole de specialitate.
Deși „studiile” sunt concepute de angajații BNR, aceste analize sunt precedate de o NOTĂ. Iat-o:
„Opiniile prezentate în această lucrare aparțin în întregime autorilor şi nu implică sau angajează în vreun fel Banca Națională a României.”
Începând de astăzi, SECUNDA vă pune la dispoziție analizele publicate de unii dintre angajații BNR cei mai prezenți în spațiul public.
Demarăm serialul cu studiul „Politicile macroeconomice: pandemia nu este o scuză pentru părăsirea principiilor”, publicat de Lucian Croitoru, consilierul pe probleme de politică monetară al guvernatorului BNR.
Așa cum v-am obișnuit, SECUNDA va publica integral, la finalul textului, DOCUMENTUL-STUDIU realizat de Lucian Croitoru.
Mai jos, noi vă oferim scurte pasaje din studiul „Politicile macroeconomice: pandemia nu este o scuză pentru părăsirea principiilor”.
Iată ce ne spune Lucian Croitoru, din capul locului:
„Pe lângă mari probleme de sănătate, COVID-19 creează mari probleme economice. Riscul să apară o recesiune globală profundă este foarte mare. Este un șoc care reduce oferta (…)
Unele activități s-au închis prin decizii private, alte s-au închis ca urmare a măsurilor de distanțare socială impuse de autorități (…)
aceste decizii au produs un șoc pe partea ofertei, care se translatează într-un șoc pe partea cererii. Cele două șocuri se pot amplifica reciproc putând duce la un dezastru”.
Așadar, consilierul Croitoru ne anunță că relația care stă la baza economiei de piață capitaliste, CERERE vs. OFERTĂ, este perturbată serios de Pandemie. Apoi, consilierul guvernatorului Isărescu ne anunță că ne va arăta „din ce cauză societatea occidentală nu a fost adecvat pregătită pentru o pandemie” și ce ar trebui să întreprindă guvernele și băncile centrale pentru a evita dezastrul ce se întrezărește la orizont.
Lucian Croitoru consideră că lecția trecutului nu a fost învățată în zona țărilor bogate – Europa, Japonia, Australia și America de Nord -, dar în Asia a fost percepută corect.
Deși apariția Pandemiei COVID-19 a fost greu de prevăzut, experții au avut mai multe momente de atenționare:
- 1918-1920;
- 1968, vaccinul fusese descoperit relativ rapid;
- 2003, când SARS (Severe Acute Respiratory Syndrome) a avut cel mai mare impact asupra ariilor urbane înstărite;
- 2009, când prima pandemie a secolului al XXI-lea, (gripa tip A(H1N1)) a avut o răspandire globală și a produs, probabil. mai mult de 200 de mii de decese în total.
Lucian Croitoru mai cred că
„Lipsa de pregătire materială a țărilor occidentale pare să reflecte credința că o pandemie de o asemenea extindere geografică și cu un număr așa de mare de victime nu ar mai fi posibilă sau, în cel mai rău caz, ar avea o probabilitate foarte mică (…)
sau, că, dacă apare, soluțiile de apărare vor fi livrate relativ rapid. Țările occidentale au fost luate prin surprindere doar pentru că ideea unui astfel de eveniment care să nu poată fi rapid controlat a fost respinsă de raționalismul pe care îl practicăm.”
Concluzia lui Croitoru este una clară:
„(…) s-a acceptat că societatea a evoluat atât de mult, material și științific, încât putem considera că una dintre ipotezele pe care le putem utiliza atunci când proiectăm anumite sisteme este aceea că o pandemie nu poate apărea, sau dacă apare, ea poate fi controlată rapid prin știința noastră.”
Dar, așa cum ne spune și Lucian Croitoru, este de neînțeles de ce guvernele nu au fost pregătite cu… materiale de protecție!
Consilierul guvernatorului Mugur Isărescu, Lucian Croitoru, consideră că:
„Șocul asupra producției pe care îl produce distanțarea socială necesară pentru limitarea infecțiilor cu noul coronavirus pare foarte asemănător cu șocurile produse de oricare alt declanșator al unei recesiuni.
Totuși, există o diferență majoră. În general, după cel de-al Doilea Război Mondial, au acționat trei tipuri de declanșatori:
- întărirea (sau înăsprirea) politicii monetare (recesiune condusă de cerere),
- schimbarea în anticipații (cerere) și
- șocuri în prețurile unor materii prime importante (ofertă).
Recesiunile declanșate astfel au fost în cele din urmă rezultatul unor evoluții care au culminat cu formarea unor structuri economice (comportamente conectate între ele) devenite nesustenabile.
Rostul acelor recesiuni a fost acela de a corecta structura economiei devenită nesustenabilă prin eliminarea comportamentelor devenite anacronice sau nesustenabile.
Din această perspectivă, recesiunile au fost o formă de manifestare a principiului ordinii spontane.”
Dar, continuă Lucian Croitoru:
„Recesiunea produsă de distanțarea socială nu este nici rezultatul, nici dovada că structura economiei mondiale devenise nesustenabilă la începutul anului 2020.
Recesiunea declanșată de COVID-19 este, prin natura sa, diferită de celelalte. Ea nu este o manifestare a principiului necesității eșecului care duce la distrugere creatoare.
Totuși, probabil că unele comportamente erau mai aproape de punctul de a deveni nesustenabile decât altele.
De aceea, această recesiune ar putea ajusta sau chiar elimina în primul rând acele elemente (comportamente) ale structurii care se apropiaseră cel mai mult de nivelurile sau de condițiile lor nesustenabile.”
Referindu-se la evenimentul pandemic din 2020 în comparație cu cel din 2008, eveniment economic, Lucian Croitoru scrie în studiul său:
„La momentul apariției infecțiilor cu coronavirus, structura economiei era funcțională.
De exemplu, spre deosebire de perioada de dinainte de 2008, economiile lumii nu erau, în general, caracterizate de dezechilibre largi.
Recesiunea din 2008-2009, indusă de piață, a arătat comportamentele și relațiile dintre ele care deveniseră nesustenabile și a impus corecțiile.
Recesiunea globală care a apărut în urma distanțărilor sociale impuse din necesitate de către autorități nu arată ce comportamente și ce legături dintre aceste comportamente deveniseră nesustenabile din perspectiva pieței.”
Lucian Croitoru vine și cu o primă clarificare pe înțelesul „pământenilor”:
„Ceea ce ar trebui să ghideze guvernele ar fi un set de criterii care să asigure că atingerea scopului prezervării structurii viabile a economiei se realizează cu o creștere cât mai mică a datoriilor publice (…)
În consecință, creșterea datoriilor pentru a finanța o distanțare socială adecavată, care chiar reușește să prevină revenirea infecției ar fi, în cele din urmă, un pas necesar chiar în sensul minimizării datoriilor publice.
De asemenea, guvernul ar trebui să creeze mecanisme care să asigure, alături de subvențiile publice, utilizarea rezervelor (economisirilor) private. Aceasta nu înseamnă confiscarea acestor economisiri prin impozite, ci limitarea subvențiilor publice la un nivel considerat acceptabil.”
Consilierul Croitoru ne dă și un exemplu:
„Plata unor indemnizații de 75 la sută din salariile angajaților din industriile afectate de distanțarea socială asigură menținerea potrivirilor dintre calificările cerute de activitatea unei firme închise pe perioada distanțării sociale și oferta de forță de muncă, odată ce firmele reiau activitatea.
Similar, amânarea plății unor impozite sau a unor rate la bănci sau garantarea de către stat a unor împrumuturi ajută firma să-și păstreze angajații, pentru a fi prezenți la reluarea activității. Aceasta este esențial pentru prezervarea structurii economiei. Între timp, rămâne pentru angajați să decidă dacă vor să utilizeze economisirile lor private pentru a-și menține în cvasitotalitate comportamentele anterioare de consum.
De asemenea, rămâne la latitudinea firmelor să utilizeze din rezervele lor pentru a plăti salarii întregi pentru a se asigura că nu pierd forță de muncă în favoarea concurenței.
În fine, pentru ca implicarea rezervelor sectorului privat să fie complementară cu utilizarea banilor publici, aceste ajutoare (salarii reduse plătite de la bugetul public, amânări la plata ratelor la bănci, amânarea plății impozitelor etc.) ar trebui condiționate de atingerea unui grad minim de stres economic de către firme sau de către angajați.”
Apoi, Lucian Croitoru enunță o posibilă regulă salvatoare:
„Dacă un grad mai mare de îndatorare publică este prețul ce trebuie plătit pentru a salva sectorul privat și a relua creșterea economică cu o structură economică validată de piață, atunci așa să fie.”
CONCLUZIILE lui CROITORU
„În acest studiu am analizat criticile aduse măsurilor de politică monetară și fiscală implementate ca răspuns la șocurile provocate de pandemia SARS-CoV-2. Am arătat că o caracteristică a acestor critici este aceea că nu se focalizează pe verificarea respectării de către politicile respective a unor principii generale, ci se se concentrează pe comparații între politicile promovate în România și politicile din alte țări cu referire la paleta de instrumente utilizate și la magnitudinea ajustărilor.
Concluziile unor critici că politica monetară ar fi trebuit să apeleze și la unele instrumente neconvenționale, cum ar fi „banii din elicopter” sau relaxările cantitative, sunt în contradicție cu circumstanțele care fac necesară utilizarea unor astfel de instrumente.
În esență, aceste circumstanțe se referă la precaritatea cererii (gap puternic negativ al producției), la plasarea sistematică a inflației sub nivelul dorit, la indisponibilitatea sau ineficiența altor instrumente de politică monetară (rata nominală a dobânzii este la zero sau legătura dintre rata dobânzii și cerere este slabă), la lipsa voinței politice de a crește datoria publică și, în fine, la existența unei forme de integrare a programului fiscal cu politica monetară, din care rezultă garanții reciproce referitoare la independența băncii centrale și la ireversibilitatea operațiunilor făcute de banca centrală în cadrul programului (Bernanke, 2016; Gali, 2014).
O examinare atentă arată că niciuna dintre circumstanțele menționate mai sus nu a fost prezentă în România pentru a face necesară apelarea la instrumentele neconvenționale. Concluzia mea este aceea că în loc să caute principiile după care să judece justețea tipului de instrumente folosite, criticii au procedat exact invers, și anume au pus în centru ideea de imitație a politicilor concepute și implementate de alte țări, în special țările dezvoltate. Politica imitației este prin natura ei o politică care în mod deliberat renunță la rațiune. Este politica de tip „animal spirit”. Băncile centrale nu pot avea această abordare. Independența de care se bucură le-a fost acordată de societate cu scopul precis de a aplica reguli generale care să asiste judecata.
O altă critică ce nu poate fi susținută cu argumente este aceea că magnitudinile ajustărilor în ratele dobânzilor, în intervențiile pe piața secundară pentru cumpărări definitive de titluri de stat sau în extinderea deficitului bugetar prin creșterea cheltuielilor și acordarea unor amânări la plata impozitelor au fost insuficiente.
Am arătat că această critică își are baza în multiplele preferințe existente la nivelul societății. În măsura în care preferințele politice ale guvernelor reflectă o agregare a preferințelor individuale diverse, atunci putem vedea o structură agregată a acestor preferințe prin intermediul importanței pe care guvernele o acordă obiectivelor referitoare la creștere economică, solidaritate socială și sustenabilitate (Crum, 2013).
De aici rezultă că importanța relativă acordată celor trei obiective nu este determinată atât de circumstanțele economice prezente și anticipate, ci de preferințele din societate referitoare la acele obiective.
Ideea unora că magnitudinea ajustărilor a fost insuficientă poate fi o reflectare a înclinației lor de a prefera mai degrabă obiectivele referitoare la creștere economică și solidaritate, decât sustenabilitatea politicilor. Când preferințele sunt astfel deplasate, interferența guvernelor cu ordinea pieței tinde să crească, piețele întâmpinând dificultăți în a transmite cerințele lor pentru competitivitate în parametrii politicilor.
Pentru că politica monetară este condusă după reguli generale, tendința sa este aceea de a urmări sustenabilitatea.
Experiența ne-a arătat că, spre deosebire de politica monetară, politica fiscală a fost condusă în ultimii 30 de ani fără a urma principii generale, astfel că ea a fost cel mai adesea deplasată spre a favoriza obiectivele creșterii economice și ale solidarității, chiar dacă, așa cum arată Hayek, nu poate exista o solidaritate la nivelul societății în sensul unei unități referitoare la obiective comune știute.
Totuși, în contextul în care șocul determinat de pandemie a apărut după ce în ultimii ani politica fiscală a promovat, în mod nesustenabil, creșteri salariale foarte mari concomitent cu reduceri de impozite, spațiul rămas pentru o lărgire a deficitului bugetar fără ca acesta din urmă să devină nesustenabil a fost foarte îngust.
Magnitudinea măsurilor de stimulare fiscală în timpul pandemiei a fost limitată de politicile fiscale din trecut și de nevoia ca politica fiscală să fie sustenabilă, pentru a evita declanșarea unor corecții necontrolate induse de forțele pieței.
Cei care nu au înțeles că politica monetară are reguli care o obligă să rămână sustenabilă și că deficitul bugetar nu s-ar fi putut extinde mai mult fără a atinge limita de la care ar fi devenit nesustenabil chiar în anul 2020 au considerat că măsurile monetare și respectiv fiscale au fost insuficiente. Între cele trei obiective menționate – creștere economică, solidaritate și sustenabilitate – ultimul este prin natura sa mai mult o condiție care se cere îndeplinită și de aceea mai greu de înțeles și de acceptat.
În ultimii 30 de ani administrarea politicii fiscale a fost de tip pragmatic, adică nu a fost ghidată de principii și reguli generale. Consecința acestui pragmatism a fost aceea că la orice moment în timp foarte multe acțiuni reprezentau doar reacții la unele consecințe negative ale măsurilor anterioare neghidate de principii. Astfel, în cea mai mare măsură, calea urmată de politica fiscală mai degrabă s-a impus impredictibil decât a fost rezultatul unei strategii.
Din pragmatismul politicii fiscale votanții au învățat că stabilirea cheltuielilor bugetare din diversele programe de guvernare, pe care ei le votează, se face fără ca ei să dispună de o regulă pe care să o utilizeze pentru a determina partea de cheltuieli pe care ar trebui să o sprijine ei înșiși cu impozite. În acest context, nu cheltuielile sunt stabilite în funcție de veniturile disponibile, ci veniturile trebuie identificate ulterior.
Observând această caracteristică, votanții au fost de acord cu programele de guvernare care promit creșterea cheltuielilor și lasă neclarificate sursele de finanțare.
Acest lucru a fost posibil deoarece presiunea politică pe care ei o pot crea împotriva creșterii ratelor de impozitare a veniturilor personale (singurul cost pe care îl știu referitor la sarcina pe care o au referitor la suportarea cheltuielilor publice) este mare. Ei știu din experiență că, după cum am arătat, sarcina ajustărilor a fost în mare parte transferată asupra firmelor, prin creșterea impozitelor, și se așteaptă ca această practică să continue.
În cel mai rău caz, marea masă a votanților știu că dacă ar fi ca și impozitele personale să crească, atunci acest lucru s-ar putea face prin introducerea impozitării progresive, astfel că sarcina finanțării cheltuielilor crescute pe care ei le-au votat va fi suportată de cei cu venituri mari. Această atitudine este ghidată de respingerea ideii de regulă generală și de acceptarea principiului eronat că o majoritate are dreptul să utilizeze dubla măsură, adică, așa cum a arătat Hayek (1993, Vol. 3, p. 52), să impoziteze o minoritate după o regulă care nu i se aplică și majorității.
Pentru anul 2020 este prevăzută prin lege o creștere a punctului de pensie cu 40 la sută începând din septembrie. Această cheltuială va duce la creșterea deficitului bugetar, mai ales în anul 2021, când, în lipsa unor măsuri de ajustare, deficitul bugetar ar putea fi de peste 10 la sută din PIB. Guvernul va trebui să identifice măsuri pentru a readuce deficitul bugetar la sub 3 la sută în 2022, așa cum ar dori Comisia Europeană, pentru a suspenda procedura de deficit excesiv declanșată în 2020.
Lumea politică și cea a analiștilor sunt divizate referitor la creșterea cu 40 la sută a pensiilor, dar pare să existe un consens în favoarea creșterii impozitelor ca principală măsură de reducere a deficitului bugetar la niveluri sustenabile, indiferent de decizia adoptată referitor la creșterea pensiilor.
Am arătat că acest mod de a atinge sustenabilitatea este temporar, pentru că este condus de creșterea neghidată de principii, și de aceea iresponsabilă, a cheltuielilor, ceea ce va altera ordinea aspontană care generează creșterea economică.
Creșterea veniturilor bugetare prin îmbunătățirea colectării impozitelor ar fi o măsură corectă. În schimb, apelarea la creșterea ratelor de impozitare ar fi eronată din două perspective: pe de o parte, ar fi prociclică, ceea ce ar putea contribui la prelungirea recesiunii din anul 2020 și în 2021.
Pe de altă parte, ar fi doar o altă măsură ce ar continua lungul șir de măsuri luate fără a urma principii corecte. Această practică nu va conduce la alte rezultate decât cele la care a dus și până acum: o politica fiscală neasumată deliberat, ci rezultată ca răspuns pragmatic la „necesitățile” create de măsurile anterioare; o politică fiscală prociclică atât în perioadele de expansiune, cât și în cele de recesiune; și, în fine, un nivel relativ redus al veniturilor bugetare ca procent în PIB. Soluția corectă este instituirea de principii care să ghideze politica fiscală.
Odată adoptate, principiile vor scoate la iveală că problema finanțelor publice românești este pe partea de cheltuieli, astfel că soluția nu ar putea fi pe partea de venituri.”
Cei care doresc pot lectura analizele din rubrica Caiete de Studii de pe site-ul BNR, click aici: BNR- Caiete de Studii!
Citiți aici Studiul lui Lucian Croitoru, consilierul pe probleme de politică monetară al guvernatorului BNR.
Politicile macroeconomice: pandemia nu este o scuză pentru părăsirea principiilor”
