Procurorii militari au decis să claseze dosarului Revoluţiei pe motiv că eventualele infracţiuni comise în decembrie 1989 s-au prescris.
Un dosar extrem de stufos, ce a cuprins, practic, 4.544 de dosare penale, s-a aflat în lucru, simultan, la Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti (1.244 de dosare), Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Iaşi (17 dosare), Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Cluj (317 dosare), Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Timişoara (169 dosare), Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel (233 dosare) şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Parchetelor Militare (2.564 dosare).
Au fost trimişi în judecată un total de 275 de inculpaţi, dintre care 87 de civili, 25 de generali, 114 ofiţeri, 13 subofiţeri şi 36 militari în termen. Au fost consideraţi vinovaţi de moartea a 709 persoane, rănirea a 2.198 de persoane şi reţinerea abuzivă a 924 de persoane. Acestea din urmă sunt, însă, doar cifrele oficiale pentru că, neoficial, se vorbeşte încă de moartea a cel puţin 1.000 de persoane şi rănirea a peste 3.000 de oameni.
În cele din urmă, după ani şi ani, totul s-a dovedit a fi doar vorbe goale despre cifre seci pentru că în toate situaţiile s-a dispus clasarea cauzei.
Motivele pentru care au fost clasate cauzele
Avem astfel:
– clasarea cauzei sub aspectul infracţiunilor de propagandă de război, genocid, tratamente neomenoase, infracţiuni de război contra proprietăţii şi altor drepturi, respectiv infracţiuni contra umanităţii, reţinându-se că faptele cercetate nu sunt prevăzute de legea penală, nefiind caracterizate de tipicitate în raport cu normele legale incriminatoare.
– clasarea cauzei sub aspectul infracţiunii de omor, tentativă de omor şi instigare la infracţiunea de omor, reţinându-se, după caz, împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale sau existenţa autorităţii de lucru judecat, dar şi faptul că decesul nu s-a datorat unei fapte prevăzute de legea penală sau că fapta nu există;
– clasarea cauzei sub aspectul infracţiunii de ucidere din culpă, reţinându-se că faptele nu sunt prevăzute de legea penală;
– clasarea cauzei sub aspectul infracţiunii de lovire sau alte violenţe şi instigare la infracţiunea de lovire sau alte violenţe, reţinându-se, după caz, că fapta nu există sau nu este prevăzută de legea penală, respectiv că s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale;
– clasarea cauzei sub aspectul infracţiunii de vătămare corporală şi instigare la infracţiunea de vătămare corporală, reţinându-se că s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale;
– clasarea cauzei sub aspectul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal şi instigare la infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, reţinându-se, după caz, împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale sau existenţa autorităţii de lucru judecat, dar şi existenţa unei cauze de neimputabilitate, respectiv eroarea;
– clasarea cauzei sub aspectul infracţiunii de furt şi distrugere, reţinându-se împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale;
– clasarea cauzei sub aspectul infracţiunii de ultraj, reţinându-se împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale;
– clasare cauzei sub aspectul infracţiunii de purtare abuzivă şi instigare la infracţiunea de purtare abuzivă, reţinându-se că a intervenit amnistia.
Cu alte cuvinte … 1.000 de morţi, 3.000 de răniţi, niciun vinovat. Ba da! Statul român, obligat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului să arunce cu despăgubiri în stânga şi în dreapta.
Văzut de mulţi drept principalul vinovat, Ion Iliescu susţine că “revoluţia a fost una veritabilă, o adevărată revoltă populară. Nu a fost generată de oameni ca mine, ci eu am apărut pe valul Revoluţiei. Ceauşescu a plătit pentru erorile sale, iar mitingul de la Bucureşti, convocat de el, i-a fost fatal”.
Decizia de clasare a Dosarului Revoluţiei nu este una definitivă, ea putând fi atacată de procurorul şef al Parchetului Militar sau la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
