Judecătorul CCR Ștefan Minea consideră că cererea de soluționare conflictului juridic de natură constituțională dintre ministrul justiției și Președintele României pe tema revocării procurorului-șef al DNA, formulată de Guvern, “trebuia să fie respinsă ca inadmisibilă, întrucât nu a existat și nu există (între susnumitele părți) un conflict juridic de natură constituțională între autorități publice, așa cum statuează art.146 lit.e din Constituția României”.
Iată argumentele, în Opinia separată ce apare la finalul motivării deciziei CCR:
“În dezacord cu soluția adoptată, cu majoritate de voturi, prin care s-a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între ministrul justiției și Președintele României, apreciem că cererea formulată trebuia respinsă ca inadmisibilă pentru considerentele care vor urma.
1. Constituția României prevede – la art.146 lit.e – că instanța de contencios constituțional este competentă să soluționeze conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice (Doctrina a statuat că dispozițiile art.146 lit.e din Constituție nu privesc orice conflict, probabil și posibil, între autoritățile publice, ci numai conflictul juridic (…) care privește competențe constituționale (a se vedea I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Constituția României. Comentariu pe articole, Edit. „C. H. Beck”, Bucuresti, 2008, p.1405).
Conflictele juridice de natură constituțională au fost definite și circumstanțiate în jurisprudența Curții Constituționale ca fiind acelea care presupun acte sau acțiuni concrete prin care o autoritate publică sau mai multe autorități își arogă puteri, atribuții sau competențe care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice, ori omisiunea unor autorități publice constând în declinarea competenței sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor (A se vedea Decizia Curții Constituționale nr.53/2005, publicată în Monitorul Oficial al României nr.144 din 17 februarie 2005; Decizia Curții Constituționale nr.108/2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr.257 din 9 aprilie 2014).
Conflictele juridice de natură constituțională nu se limitează la conflictele de competență, pozitive sau negative, care ar putea crea blocaje instituționale, ci vizează orice situații juridice conflictuale a căror naștere rezidă în mod direct în textul Constituției (A se vedea Decizia Curții Constituționale nr.838/2009, publicată în Monitorul Oficial al României nr.461 din 3 iulie 2009).
2. Conflictele juridice de natură constituțională se pot ivi numai între autoritățile publice. Autoritățile publice – enumerate și reglementate generic prin Titlul III al Constituției – sunt: Parlamentul, Președintele României, Guvernul, Administrația publică (centrală și locală) și Autoritatea judecătorească (Instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii).
Pentru a putea fi subiecte ale unui conflict juridic de natură constituțională, autoritățile publice trebuie să întrunească cumulativ cel puțin două exigențe: să fie nominalizate expres în Titlul III al Constituției, cu precizarea atribuțiilor care le revin în realizarea puterii de stat, și, respectiv, să fie autorități de natură constituțională, adică să participle nemijlocit la realizarea puterii de stat. (A se vedea Decizia Curții Constituționale nr.838/2009, publicată în Monitorul Oficial al României nr.461 din 3 iulie 2009).
Astfel, se poate lesne observa că ministrul justiției nu face parte din categoria autorităților publice reglementate constituțional (Nu putem accepta susținerea din motivarea deciziei potrivit căreia Decizia Curții Constituționale nr.45/2018 se aplică mutatis mutandis în prezenta cauză pentru că – pe de o parte – ea privește prevederile unei legi adoptate, dar nepromungate, supusă controlului de constituționalitate, iar – pe de altă parte – pentru că prin decizia menționată, Curtea a evidențiat „rolul central al ministrului justiției” în dezvoltarea carieirei magistraților, neavând nicio legătură respectiva decizie cu revocarea magistraților cu funcții de conducere), el fiind un demnitar (ca oricare alt ministru) în cadrul autorității publice care este Guvernul.
(Curtea Constituțională a statuat că primul ministru poate avea calitatea de parte într-un conflict juridic de natură constituțională între autorități publice pentru că el reprezintă în orice împrejurare Guvernul (a se vedea Decizia nr.285/2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr.478 din 28 iunie 2014).
Împrejurarea că – în conformitate cu dispozițiile art. 132 alin.(1) din Constituție – „Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, a imparțialității și a controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției” nu îl transformă și nici măcar nu îl asimilează pe ministru în/cu o autoritate publică.
Este adevărat că procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției, dar nu sunt în subordinea acestuia.
(Din dispoziția constituțională reprodusă mai sus rezultă că procurorii – desfășurându-și activitatea cu respectarea rigorilor legalității și imparțialității – se bucură de o anumită independență, ceea ce înseamnă că ei nu sunt în niciun caz subordonați ministrului justiției, ci sunt supuși numai controlului ierarhic).
Acest fapt rezultă indubitabil din coroborarea prevederilor constituționale (art.94 lit.c) cu cele legale (art.51 și 54 din legea nr.303/2004), în raport de care numirea și, respectiv, revocarea procurorilor se face de către Președintele României, la propunerea ministrului justiției și cu avizul (consultativ) al Consiliului Superior al Magistraturii.
Prin urmare, nu se poate vorbi despre un conflict juridic de natură constituțională între autorități publice din moment ce una din părțile între care s-a iscat diferendul nu are calitatea cerută de textul constituțional – aceea de autoritate publică.
3. Dar, chiar dacă am putea trece peste acest prim impediment constituțional, tot nu ne aflăm în prezența unui conflict juridic de natură constituțională, întrucât în speță nu există o situație juridică conflictuală a cărei naștere rezidă în mod direct în textul Constituției.
Obligația Președintelui (în măsura în care ea există!) decurge dintr-o dispoziție infraconstituțională, respectiv prevederea art. 54 alin.(4) din Legea nr.303/2004.
Or, Curtea Constituțională a reținut că neîndeplinirea unor obligații de sorginte legală nu generează automat un conflict juridic de natură constituțională, întrucât eventuala ignorare a unei astfel de competențe a unei instituții sau autorități publice, fie ea nominalizată în chiar Titlul III al Constituției, nu reprezintă eo ipso o problemă de constituționalitate, ci una de legalitate, pentru că raportul acestora poate fi cenzurat în fața instanțelor de judecată.
(A se vedea Decizia Curții Constituționale nr.901/2009, cit.supra.; a se vedea și Decizia Curții Constituționale nr.259/2015, par.5o, publicată în Monitorul Oficial al României nr.334 din 15 mai 2015).
De fapt, nu există nicio dispoziție constituțională care să prevadă în mod expres sau din care să rezulte măcar obligația Președintelui României de a dispune revocarea – la propunerea ministrului justiției – a vreunui procuror cu funcție de conducere.
(Are, în schimb, temei constituțional – potrivit dispozițiilor art.94 lit.c din Legea fundamentală – atribuția Președintelui României de a numi în funcții publice, în condițiile legii).
Se mai impune precizarea că, în prezenta speță, nu se poate vorbi despre o „simetrie” între numirea și, respectiv, revocarea magistraților cu funcții de conducere, pentru că în vreme ce numirea (în funcții publice a unor demnitari) de către Președintele României se face în temeiul unei dispoziții constituționale exprese – art.94 lit.c – la propunerea (prevăzută de o normă infraconstituțională) a ministrului justiției, revocarea se face de către Președinte (în baza unei dispoziții legale – art.54 alin.(4) din legea nr.303/2004) la propunerea ministrului justiției (formulată în temeiul aceleiași prevederi legale).
Aceasta demonstrează indubitabil faptul că – în cazul revocării – nu ne aflăm în fața unui conflict juridic de natură constituțională, din moment ce norma juridică de referință este una infraconstituțională (ceea ce înseamnă – încă odată spus – că situația juridică conflictuală nu rezidă în mod direct în textul Constituției).
4. În fine, reținem că, potrivit dispoziției legale susmenționată, revocarea procurorilor din funcțiile de conducere se face de către Președintele României, la propunerea ministrului justiției (Din moment ce textul de lege (art.54 alin.4 din Legea nr.303/2004) vorbește despre „propunerea ministrului justiției” este evident că aceasta nu poate fi considerată ca o solicitare expresă și fermă, căreia Președintele ar trebui să i se supună necondiționat (pentru că nu acesta este sensul dispoziției legale susmenționate, Președintele României nefiind în niciun caz și în niciun fel subordonat ministrului justiției!), cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.
Prin urmare, fiind vorba despre o propunere a ministrului justiției, Președintele României îi poate da curs sau nu, având în mod evident latitudinea de a aprecia ținând seamă atât de regularitatea și legalitatea procedurii, cât și de avizul Consiliului Superior al Magistraturii.
(Avizul Consiliului Superior al Magistraturii trebuie avut în vedere, întrucât chiar dacă este consultativ el este obligatoriu de cerut și de formulat. Or, nu este totuna dacă avizul CSM este pozitiv sau negativ (altfel, care ar fi rostul acestui „punct de vedere exprimat de specialiști” !?). Prin urmare, în mod firesc, Președintele poate și chiar trebuie să aibă în vedere și acest aviz atunci când se pronunță).
Având astfel în vedere cele constatate și reținute, Președintele României analizează situația existentă, apreciază dacă este pe cale să se producă sau nu un blocaj instituțional și se pronunță asupra măsurii revocării verificând regularitatea și legalitatea procedurii, dar ținând seamă și de anumite elemente de oportunitate.
(Președintele României este personajul eminamente politic, cu cea mai largă reprezentativitate, astfel că domniei sale nu i se poate pretinde a se pronunța exclusiv din punct de vedere juridic în privința măsurii – reglementate de Legea nr.303/2004 – propuse de ministrul justiției (a se vedea, cu privire la competențele Președintelui României și Deciziile Curții Constituționale nr.375/2005 (publicată în Monitorul Oficial al României nr.591 din 8 iulie 2005), nr.551/2009 (publicată în Monitorul Oficial al României nr.357 din 27 mai 2009) și nr.663/2012 (publicată în Monitorul Oficial al României nr.596 din 21 august 2012).
5. Pentru cele de mai sus, apreciem că cererea privind soluționarea conflictului juridic de natură constituțională dintre ministrul justiției și Președintele României, formulată de Guvern trebuia să fie respinsă ca inadmisibilă, întrucât nu a existat și nu există (între susnumitele părți) un conflict juridic de natură constituțională între autorități publice, așa cum statuează art.146 lit.e din Constituția României.
JUDECĂTOR
Prof.univ.dr. Mircea Ștefan MINEA
Precizăm că opinii separate au mai avut alți doi judecători CCR: Livia Stanciu (numită în 2016 de președintele Klaus Iohannis) și Daniel Morar (numit în anul 2014 de președintele Traian Băsescu)
În acest context, vă invităm să citiți și
INCALIFICABIL! CCR a transformat România într-o Republică Parlamentară fără schimbarea Constituției de către popor
