Cu nişte ani în urmă, profesorul Biciuşcă de la Arhitectură făcea, într-o conferinţă, observaţia încrâncenării la români, pe care o dirija spre o nişă a fundamentalului, în care ea ar fi fost mărturia unei trăiri personale deformate, însă măcar sincere, nealterate, neprefăcute.
Era vorba, cumva, de o salvare a unei stări de dincolo de aparenţă, totuşi – chiar dacă excepţională, explicaţia “cita” apăsarea lagărului comunist, care făcuse din raportul uman “minciuna de bază a societăţii”, obligându-i pe indivizi la alienare. Întoarcerea la o minimă seninătate relaţională se va dovedi, post 1989, cu adevărat greu de recăpătat în plinul ei, pe de o parte pentru că am copiat din nou formele fără fond ale Occidentului (câţi directori sau “mecena” inventaţi pot asuma real acele poziţii!?), pe de altă parte pentru că interesul liderilor pentru îmbunătăţirea situaţiei reale a poporului a fost aproape întotdeauna nul, ca şi cum prin cantonarea bizonului în mocirla zilnică, ei şi-ar fi sporit, cu fiecare zi, larga ogradă de privilegii fără măcar a gândi ca oarecine s-ar putea apropia de aceasta.
Căci în continuare, la zeci de ani după comunism, circulăm într-un trafic mereu mai gâtuit, mizer şi agresiv în care domneşte legea junglei şi şpăguţa după marca maşinii, ne rupem picioarele pe trotuare mai proaste decât străzile Beirutului după bombardamente, suntem muşcaţi de mereu mai sălbaticele haite de javre, ne ciocnim de din ce în ce mai multe epave sociale, de care înşine nu suntem deloc departe. Mergem umili, cu capul în pământ, pe jumătate cocoşaţi de datorii, pe jumătate pentru că gropile care ne rup picioarele sunt etaj la vila lu’ dom’ Premare.
Aceeaşi segregare între fiii poporului şi populime s-a păstrat, intactă, a boală devenită mândrie fudulă, în „obiectivul” Casa Popo’ului, simbol nemilos al osândei acestui neam, cruce menită să ne amintească veşnic propriul destin laş, a om schingiuit care ajunge să-şi iubească biciul. Geaba arată documentele că acolo au murit şi au fost ucişi oameni, s-au sfărâmat destine, s-a siluit un oraş, s-a ridicat o monstruozitate sinistră. Prostia impună a unor resturi umane devenite prin vot „aleşi” a putut hotărî că ruşinea trebuie să ne placă, să ne reprezinte: aşa am ajuns condamnaţi să o vedem zilnic ca tărâm al raiului pe pământ pentru unii, ca început şi sursă a dezastrului pentru cei mulţi.
Deunăzi, s-a repus a mia oară pe tapet dărâmarea ruralului zid prost care ocoleşte acest aşezământ flasc, scump şi impotent. Ai impresia că acolo, sus, există un departament pentru imbecilizarea oamenilor, care, la intervale corect şi optim stabilite, re-aruncă haitei hămesite această ciozvârtă, ca „semn de aleasă democraţie”, ca „deschidere către popor”: „Iată, dragi tovarăşi şi pretini, aproape că am fi de acord să facem acest imens, uriaş sacrificiu! Nu ne veţi fi recunoscători să ne votaţi încă o tură…sau poate pe viaţă?” Evident, deprinşi cu privilegiile ce li se cuvin, inşii nu sunt în stare să gândească ceva în folosul naţiei – măcar o rentabilizare a hardughiei (câtă dreptate avea Augustin Ioan cu propunerea, aici, a celui mai mare Cazino din lume!), necum să judece elementar-corect: de ce au nevoie nişte sute de inşi care în 90% din timpul zis „de lucru” nu umplu nici măcar pe jumătate halele coşmeliei de această constructă faraonică.
Când, măcar ca act sanitar-gospodăresc, aceste ostreţe betonate, pe măsura celui pe care Florin Constantiniu l-a numit „Ion al Glanetaşului în politică” (ceauşescu), trebuiau demult înlăturate, barem pentru a minţi frumos bizonul, mimând aparenţa ideii de democraţie. Trec peste urâţenia lui formală şi peste materialele proaste (multor cârnăţari le-ar fi ruşine cu aşa gard), peste inutilitatea lui greţoasă (degeaba stau miliţienii prin tufe, orice puştan şi-ar pune mintea să intre în această grotă a grotelor ar face pipi cu presiune pe tot sistemul de pază!) şi sfârşesc cu o întrebare: nu cumva, măi dragă, aţi binevoi la acest gest doar ca să vă retrageţi în nişte tranşee cu alte garduri ţapene, de zoo-Auschwitz, aşa, numai de vreo câteva melearde? Care să-i deosebească pe vecie pe cei bolnavi de putere de cei bolnavi doar de neputinţă? Adică… pe bolnavi de bolnavi?
