Pe 7 mai, în urmă cu fix 30 de ani, Steaua Bucureşti, campioana României la fotbal, reuşea cel mai mare rezultat din istoria fotbalului românesc.
În ciuda tuturor sorţilor, trupa antrenată atunci de Emeric Ienei dădea lovitura pe “Ramon Sanchez Pizjuan”, din Sevilla, şi câştiga Cupa Campionilor Europeni, după o finală cu FC Barcelona.
Era vremea în care antrenorii români mizau din plin pe tactica “fotbalului jucat cu zâmbetul pe buze”, dar şi era în care fotbaliştii români stăpâneau excelent tehnica balonului şi puneau mare preţ pe pregătirea fizică.
Aşa s-a ajuns ca steliştii să fie porecliţi “viteziştii”. Însă trebuie spus că era şi era în care Emeric Ienei reuşea, cu mult înaintea lui Mourinho sau Simeone, să pună în practică o defensivă fără cusur.
Astfel Steaua a reuşit să-şi amorţească pur şi simplu adversarul şi să dea lovitura la penalty-uri, cu Helmuth Duckdam în zi de graţie. Goalkeeperul Stelei a apărat şuturile lui Alexanko, Pedraza, Pichi Alonso şi Marcos, iar Lăcătuş şi Balint au marcat golurile unui succes istoric.
Până la finală, însă, Steaua a trecut de Vejle BK, 1-1 şi 4-1, Honved Budapesta, 0-1 şi 4-1, Kuusysi Lahti, 0-0 şi 1-0, şi de Anderlecht Bruxelles, 0-1 şi 3-0. Culmea, cele mai mari emoţii au fost cu echipa finlandeză, după un 0-0 neaşteptat pe teren propriu.
La 30 de ani de la acel succes, steliştii sunt mai dezbinaţi ca oricând, iar fotbalul românesc se scaldă într-o mocirlă din care este greu de crezut că va mai ieşi curând, astfel că este foarte probabil ca şi peste ani şi ani să ne mândrim tot cu succesul din 1986.
