Pe 7 mai 2017, oamenii din întreaga lume sărbătoresc Ziua Mondială a Râsului, care se sărbătoreşte anual în fiecare duminică a lunii mai.
Însă anul acesta, românii au un motiv dublu de sărbătoare. Pe 7 mai se aniversează 31 de ani de când Steaua Bucureşti a scris cea mai importantă pagină din istoria fotbalului românesc.
În 1986, la Sevilla, campioana României câştiga finala Cupei Campionilor Europeni, după ce trecea, la lovituri de departajare, de FC Barcelona.
A fost ziua în care Steaua a pus cu adevărat România pe harta mondială a fotbalului, după ce Dinamo se oprea în semifinalele Cupei Campionilor Europeni, în 1984, iar Universitatea Craiova s-a oprit în semifinalele Cupei UEFA în 1983.
Duckadam, Iovan, Bărbulescu, Bumbescu, Bălan, Belodedici, Lăcătuş, Majearu, Piţurcă, Balint, Boloni şi “rezervele” Iordănescu şi Marin Radu au închis perfect jocul, au oferit o mostră de lecţie a la Mourinho şi au dat lovitura la loviturile de departajare.
Balint şi Lăcătuş au marcat pentru Steaua, iar Duckadam a scos şuturile lui Alexanco, Pedraza, Pichi Alonso şi Marcos Alonso, astfel că ratările lui Majearu şi Boloni nu au mai contat.
La 31 de ani de la marele meci, de pe “Ramon Sanchez Pizjuan”, fotbalul românesc, în general, şi situaţia Stelei, în special, au ajuns într-o situaţie de gri cenuşiu care bate spre negru.
De câştigat trofee europene nu se mai pune problema, în condiţiile în care fotbalul românesc se complace într-un anonimat total. Ne lăudăm dacă prindem toamna în cupele europene, iar primăvara europeană a devenit o rara avis.
Cât despre Steaua, indiferent că vorbim despre echipa lui Gigi Becali sau cea pe care vrea să o înfiinţeze Clubul Sportiv al Armatei, e clar că a ajuns un brand care nu mai impresionează decât pe plaiurile mioritice.
Timpurile se schimbă, oamenii se schimbă, iar noi vom ajunge inclusiv să uităm de aceste performanţe, în condiţiile în care trofeul care ar trebui să amintească de succesul din 1986 este pasat cu nonşalanţă de la o entitate la alta.
