Naţionala de rugby a României a avut perioade strălucitoare şi generaţii de excepţie, în special înainte de Revoluţie.
S-a vorbit mult despre introducerea echipei noastre în Turneul celor Cinci sau Şase Naţiuni, însă totul a rămas la stadiul de discuţii. Chiar şi cei care băteau pe Franţa cu 15-0 în 1980, la Bucureşti, sau cei care băteau pe Ţara Galilor cu 15-9, la Cardiff, în 1988, recunosc faptul că a fost mai degrabă dorinţa noastră de a ne băga în seamă. Nicidecum vreo ofertă concretă din partea liderilor acestui sport de a ne alătura celei mai importante competiţii europene de rugby.
Şi acum se vorbeşte mult despre o posibilă accedere a echipei noastre în această competiţie, dar de data aceasta nu mai este vorba despre rezultatele ce ne recomandă ci, mai degrabă, despre dorinţa forurilor internaţionale de a dezvolta acest sport şi în ţările mai slab cotate. Pentru că nu ai cum să creşti dacă nu joci împotriva celor mai buni, chiar dacă la început rişti să fii ciuca bătăilor.
Însă un lucru este cert. Un rugbist român a reuşit să ajungă la masa bogaţilor şi să-şi măsoare forţele cu cei mai buni. Însă ascensiunea nu a fost deloc una uşoară pentru româno-italianul Cristian Alexandru Stoica, numit de italieni Alessandro Stoica, după ce s-a stabilit în Peninsulă.
Cristian Alexandru “Alessandro” Stoica a început rugbiul la Steaua
Născut în Bucureşti în 1976, Cristi a pus ghetele de rugbist în picioare în curtea clubului Steaua Bucureşti, unde a şi făcut primii paşi în lumea sportului cu balonul oval la numai opt ani. Totuşi, profitând de instabilitatea de la noi din ţară, părinţii l-au înşfăcat de mâini şi au plecat cu el în Italia.
S-au stabilit în apropiere de Milano, acolo unde micuţul rugbist a trebuit să o ia de la capăt. Să-şi facă noi prieteni şi să se adapteze la un cu totul nou stil de viaţă.
Şi-a reluat activitatea sportivă la echipa din micuţul oraş Pavia, localitate cu 68.000 de locuitori şi situată la 35 de kilometri sud de Milan. Dar ştia că poate mai mult. Aşa că, în 1996, la nici 20 de ani, şi-a luat inima în dinţi, a urcat în autobuzul care ducea spre capitala Lombardiei şi a bătut la porţile marelui club AC Milan. Pentru că puţină lume ştie că Amatori Rugby Milano a aparţinut de AC Milan şi a fost patronată de însuşi Silvio Berlusconi în perioada 1988-1997.
Echipa din Milano era pe cai mari în acea perioadă, tocmai câştigase ultimele două titluri de campioană naţională, dar Cristi Stoica nu a cedat. Ba chiar a impresionat, mai ales că avea un fizic “ucigător”, 1,88 metri înălţime şi 98 de kilograme. Cifre pe care nici azi nu prea le vezi la jucătorii moderni de treisferturi, chiar dacă tendinţa este pentru … “mai mare” şi “mai puternic”. Totuşi, exista o mare problemă. Stoica jucase toată viaţa sa mijlocaş la deschidere, numărul 10, post ocupat la Milan, în acea perioadă, de legendarul Diego Dominguez. Ce era de făcut?
Selecţionerul Italiei s-a interesat special de evoluţiile sale
Şansa lui Stoica s-a numit catalanul Georges Coste. Tehnicianul francez, născut la Perpignan, îl avea deja pe Stoica sub supraveghere pentru că în Italia se vorbea încă de acum 20 de ani de naturalizarea unor jucători de top pentru echipa naţională. Coste a preluat naţionala Italiei în 1993, de la Betrande Fourcade, şi, când a aflat că Stoica îşi încearcă norocul la Milan, le-a transmis şefilor clubului din Lombardia că nu trebuie să rateze un asemenea jucător.
Ba chiar le-a promis că-şi va da aportul la reprofilarea lui Stoica. Şi, având susţinerea lui Coste, sportivul de origine română a devenit, practic, primul centru de forţă din lume, din era rugbiului modern. Şi-a văzut de treabă, a trecut la numărul 12 şi a început să bată record după record în materie de placaje şi pătrunderi în forţă.
A debutat în Squadra Azzura împotriva Irlandei, la Dublin
Iar în ianuarie 1997, Stoica a debutat în naţionala Italiei într-un meci de zile mari, împotriva Irlandei, la Dublin. Debutul a fost unul cu noroc pentru Stoica, Squadra Azzura bifând un succes de zile mari, 37-28.
În 10 ani la naţionala Italiei, Stoica a bifat 71 de selecţii, aflându-se şi în acest moment într-un top 20 al celor mai selecţionaţi jucători italieni. A avut şansa să joace şase meciuri la Cupa Mondială, câte trei la fiecare dintre turneele finale din 1999 şi 2003. În 1999, lipsa de experienţă şi-a spus cuvântul. Italia, cu Stoica pe teren, a fost călcată în picioare de Anglia, 67-7, şi de Noua Zeelandă, 101-3, Squadra Azzura pierzând şi disputa cu Tonga, 25-28.
În 2003, Italia avea deja câteva sezoane de Six Nations la activ (n.r. au debutat în Turneul celor Şase Naţiuni în 2000), iar acest lucru s-a văzut inclusiv la Cupa Mondială, când Italia a pierdut greu cu Ţara Galilor, 15-27, dar a câştigat cu Canada, 19-14, şi cu Tonga, 36-12.
Are două victorii împotriva României
Obişnuit cu dificultăţile de mic, Stoica nu a ezitat să joace aripă sau fundaş, doar pentru a fi în câmpul luptei, respectiv în primul 15 al Italiei. A obţinut două victorii împotriva României, 37-17 la Benevento (2000) şi 25-17 la Parma (2002), şi a marcat 11 eseuri pentru naţionala Italiei, evoluând ca titular în 2000 împotriva Scoţiei, 34-20, în primul meci susţinut de Squadra Azzura în Turneul celor Şase Naţiuni.
Într-o intervenţie avută cu ceva timp în urmă pentru publicaţia Midi Libre, Stoica a recunoscut că nu ajungea departe dacă nu beneficia de aportul unei generaţii de aur a Italiei, cu Diego Dominguez, Alessandro Troncon sau Carlo Checchinato, şi se declara mândru de faptul că a fost titular în 70 dintre cele 71 de meciuri jucate pentru Italia, dar şi de eseul marcat împotriva Angliei în martie 2000, la Roma. Deşi Italia a pierdut clar acel meci, 12-59, a fost singurul eseu marcat de Stoica într-un meci contând pentru Turneul celor Şase Naţiuni. Spania a fost singura echipă căreia românul i-a înscris de două ori, Stoica reuşind să mai puncteze şi împotriva Olandei, Rusiei, Irlandei, Ţării Galilor, Uruguaiului sau celor din Fiji, SUA şi Samoa.
Şi pentru că i-a plăcut întotdeauna noile provocări, Stoica a jucat în Franţa, la Narbonne, Montpellier, Castres sau Mazemet, club la care şi-a încheiat cariera în 2010, dar şi în Anglia, la Gloucester. Cel mai mare succes l-a avut cu Montpellier, club cu care a câştigat Scutul European, în 2004, după 25-19 în finala cu Viadana.
[video_documentar width=”640″ height=”480″]
Sfat pentru tinerii rugbişti români
Retras din activitate, Stoica a început să se implice în tot felul de proiecte profesionale, dar rămâne un apropiat al sportului cu balonul oval şi urmăreşte cu atenţie tot felul de jucători tineri pe care ar putea să-i promoveze. În legătură cu rugbiul românesc, Cristi Stoica laudă efortul depus de “Stejari” la Cupa Mondială de anul trecut, dar nu ezită să le transmită jucătorilor să facă pasul spre străinătate, dacă au ocazia, “pentru că numai jucând şi antrenându-te alături de cei mai buni şi în cele mai bune condiţii îţi poţi dezvolta evoluţiile”.
