Naţionala de rugby a României a avut o participare remarcabilă la Cupa Mondială de anul trecut, înregistrând o victorie şi trei înfrângeri într-o adevărată Grupă a Morţii, grupă din care au făcut parte Irlanda, campioana europeană din ultimii doi ani, Franţa şi Italia, echipe din Turneul celor Şase Naţiuni, dar şi Canada, care a crescut mult în ultimii ani.
Lumea spera ca România să dea lovitura şi să producă marea surpriză, dar când vedem diferenţa dintre ce este la noi în ogradă şi ce au alţii, ne dăm seama că doar calificarea la turneul final reprezintă pentru noi o mare reuşită.
Prezent, ca jucător, la prima ediţie a Cupei Mondiale (Noua Zeelandă, 1987) şi selecţioner al unei naţionale a României pe care a dus-o până pe locul 7 în lume, la nivel de juniori sub 20 de ani, Alexandru Marin pregăteşte în acest moment echipa Rugby Club Griviţa, echipă cu 12 titluri de campioană la activ şi o Cupă a Campionilor Europeni.
Deşi Griviţa a intrat de mulţi ani într-un con de umbră, evoluând actualmente în Liga a treia, Alexandru Marin şi-a păstrat relaţiile în lumea bună a sportului cu balonul oval, iar la sfârşitul anului trecut a avut posibilitatea să urmărească mai multe antrenamente efectuate de Saracens, campioana en-titre a Angliei şi vicecampioana europeană din 2014.
Iar ce a descoperit la faţa locului l-a impresionat la maxim, deşi vorbim despre un personaj cu aproape o jumătate de secol de rugby la activ.
“Au opt terenuri regulamentare pentru antrenament”
Saracens se antrenează la o bază sportivă situată în orăşelul St. Albans, la 31 de kilometri nord-nordvest de Londra. “Au în jur de opt terenuri regulamentare pentru antrenament la baza respectivă, dintre care unele sunt cu nocturnă. Cred că au mai multe terenuri de antrenament decât avem noi stadioane de rugby în tot Bucureştiul”, susţine reputatul tehnician. Ceea ce pe de o parte poate fi de înţeles dacă ne gândim că terenurile respective sunt folosite, la nivel de meciuri oficiale, de echipa locală, Old Albanian RFC (Liga a treia engleză), dar şi de echipa a doua a lui Saracens sau de echipa feminină a celor cunoscuţi la noi drept “Sarazinii”.
Într-o eră în care informaţiile circulă rapid, ne putem imagina cu toţii situaţia de la faţa locului, dar nu mai în momentul în care ajungi la faţa locului îţi poţi da seama cât de copleşitoare este diferenţa. Alexandru Marin a asistat la câteva antrenamente cu tematici diferite (organizarea apărării, a atacului şi a contraatacului), însă ritualul a fost acelaşi: “Mai întâi, staff-ul tehnic, din care fac parte în jur de 20 de persoane, se asigură că jucătorii au în vestiar o masă pregătită cu fructe, susţinătoare de efort, vitamine, dar şi gustări pentru cei care au ajuns mai devreme şi nu au apucat să servească micul dejun acasă. Trebuie precizat că staff-ul medical se asigură ca fiecare jucător să aibă doză personalizată de vitamine. Se ţine cont de foarte mulţi indici, de la înălţime şi greutate, până la rolul în echipă şi efortul pe care este aşteptat jucătorul să-l depună la antrenamentul respectiv”.
Obişnuit în ultima perioadă cu numărul mic de jucători avuţi la dispoziţie la antrenamentele RC Griviţa, fiind vorba de o echipă de amatori alcătuită, în mare măsură, din oameni cu joburi ce îi obligă să facă muncă de birou de 10 sau poate chiar 12 ore, tehnicianul român a rămas uimit şi de numărul mare de jucători prezenţi la antrenamentul celor de la Saracens.
“Primii care ies din vestiar sunt jucătorii cu probleme medicale. Destul de mulţi. Chiar am întârziat vreo două minute şi când i-am văzut cum se duc cu un microbuz spre unul dintre cele opt terenuri am crezut că am pierdut startul antrenamentului. Însă, indiferent de numărul de jucători cu probleme medicale, care se antrenează separat, managerul de rugby al clubului are circa 40 de jucători la dispoziţie, la antrenamentul de bază. Niciunul nu iese la antrenament până nu este pregătit regulamentar. Au bandajele puse, unde e nevoie, echipament unic, ca o uniformă, şi sunt monitorizaţi cu tensiometre, pulsometre şi alte minuni de genul acesta. Se face încălzirea, apoi se lucrează pe “ateliere”, diferite exerciţii, în grupuri şi, în final, se fac două echipe care exersează pe rând, una împotriva celeilalte, atacul împotriva apărării. Au cel puţin trei băieţi care asigură hidratarea în pauzele de apă şi patru baieţi care filmează toate mişcările şi studiază parametrii în timp real pe laptop. Atelierele se fac la o intensitate de circa 75%, totul la limita placajului agresiv, iar la jocul de final se ajunge la intensitate de 100%. Nu se menajează nimeni. Cine rămâne în picioare intră titular la meci”, povesteşte reputatul antrenor.
Jucătorii primesc programul pe tabletă
Pe lângă numărul mare de “waterboys” sau cameramani, antrenorul român a rămas uimit şi de faptul că niciunul dintre jucători nu s-a încurcat când a venit vorba de efectuat atelierele respective. Iar secretul este unul cât se poate de simplu. Saracens are şi un departament alcătuit din oameni care se asigură că toţi jucătorii ştiu exact ce au de făcut a doua zi. Până la o anumită oră, rugbiştii primesc pe tablete personalizate tematica pentru următorul antrenament, astfel că ei ştiu ce au de pregătit şi ce îi aşteaptă.
De asemenea, pe parcursul zilei jucătorii nu părăsesc baza de pregătire. Au toate facilităţile necesare pentru odihnă şi masa de prânz şi îşi mai umplu timpul citind sau uitându-se pe tabletă.
Bugetul clubului? FRR înmulţit cu 14
Deşi numărul mare de angajaţi ai clubului ar putea duce cu gândul că Saracens se scaldă în bani, adevărul este cu totul altul. Faţă de banii investiţi în fotbal la nivel înalt, rugbiul continuă să rămână un mic copil, astfel că Saracens mizează anul pe ceva mai mult de 20 de milioane de euro. Asta înseamnă cam de trei ori mai puţini bani decât încasează din drepturi TV cea mai slab cotată echipă de fotbal din prima ligă engleză. O problemă o reprezintă şi salariile jucătorilor.
În rugby, chiar şi la cel mai înalt nivel, există un plafon când vine vorba de salariile jucătorilor. Şi, chiar dacă acest plafon va creşte în Anglia în următorii ani, el încă se învârte undeva în jurul valorii de opt milioane de euro. Deci salariile cumulate ale jucătorilor de la o echipă nu pot depăşi suma respectivă. Diferenţa se face la bonusuri, unde nu există limită, însă chiar şi aşa campioana Angliei nu-şi permite să arunce cu banii pe fereastră ci mai degrabă “eficienţa” este cuvântul de ordine.
Chiar şi aşa, Saracens are un buget cam de 14 ori mai mare decât cel al Federaţiei Române de Rugby. Situaţia este asemănătoare faţă de cele mai importante cluburi din România, RCM Timişoara, CSM Baia Mare sau CSM Bucureşti anunţând şi ele, în ultima perioadă, bugete de puţin peste un milion de euro fiecare. Deocamdată însă marea diferenţă se face la nivel de educaţie şi cultură.
Dacă în Anglia fiecare meci, indiferent de nivelul la care se joacă, reprezintă un motiv de sărbătoare şi o mândrie în a-ţi susţine echipa locală (n.b. – cele mai importante posturi de televiziune întrerup programele cu breaking news când se anunţă lotul pentru Cupa Mondială sau pentru Turneul celor Şase Naţiuni), România a ajuns să sufere foarte mult la acest capitol, astfel că nu poate exista decât o singură concluzie … “visăm cai verzi pe pereţi”.
