Curtea Constituțională a României (CCR) a pus cruce alegerilor parlamentare stabilite de Cabinetul Orban pentru data de 6 decembrie, prin Hotărârea de Guvern nr. 744/3.09.2020 adoptată în 3 septembrie.
Motivarea deciziei Curții a fost publicată, joi, în Monitorul Oficial.
CCR a desființat, practic, HG 744, stabilind că aceasta își va înceta efectele odată cu intrarea în vigoare a legii adoptate în 27 iulie de majoritatea PSD-ALDE-UDMR, care a decis că Parlamentul stabilește data alegerilor parlamentare.
Însă această lege, pe care președintele Klaus Iohannis a atacat-o la CCR, nu este în vigoare, dar după ce a fost declarată constituțională, ea trebuie promulgată. Șeful statului are la dispoziție zece zile să decidă dacă îi dă ok-ul sau o trimite Parlamentului la reexaminare.
Iohannis și Orban au pierdut: CCR a decis că Parlamentul, nu Guvernul stabilește data alegerilor
În motivarea deciziei din 29 septembrie, prin care a stabilit că Parlamentul, nu Guvernul este forul care stabilește data alegerilor parlamentare, CCR precizează clar că „alegerile parlamentare vor avea loc peste termen, aşadar, într-un termen de cel mult 3 luni de la expirarea mandatului de 4 ani al Camerelor”.
Iar cum mandatul actualului Parlament expiră pe 20 decembrie, alegerile pot avea loc pe 14 martie 2021, așa cum prevede un proiect depus deja, pe 2 octombrie, la Senat, de Adrian Dohotaru, deputat independent, fost membru USR.
Alegerile parlamentare din 6 decembrie, sub semnul întrebării: Proiect de amânarepentru martie 2021
Însă, așa cum ne-a obișnuit de 30 de ani, UDMR înclină balanța la vot în Parlament, în caz de forță majoră. După ce a votat cot la cot cu PSD ca Parlamentul să stabilească data alegerilor, UDMR a anunțat, prin vocea liderului său, Kelemen Hunor, că nu este de acord să se amâne scrutinul din decembrie,pentru martie anul viitor.
UDMR se autoinvită la guvernare
De altfel, Kelemen Hunor s-a autoinvitat la guvernare, spunând că „după alegerile parlamentare, România va avea nevoie de stabilitate politică”.
Astfel, chiar dacă CCR a stabilit că alegerile parlamentare vor avea loc după 3 luni de la încheierea mandatului actual al senatorilor și deputaților, dacă legea care va stabili acest lucru nu va avea și voturile UDMR, nu va fi adoptată, iar HG 744 va fi în vigoare și, evident, aplicată, cu alegeri pe 6 decembrie.
„(…) În cauza de faţă, Curtea constată că atât concepţia legii analizate, cât şi momentul adoptării ei [27 iulie 2020] reprezintă o expresie a principiului
securităţii juridice, pentru că indică din timp organului administrativ care are competenţa delegată de stabilire a datei alegerilor în temeiul art.6 alin.(2) din Legea nr.208/2015 – şi anume Guvernului – faptul că data alegerilor ca urmare a încetării mandatului Parlamentului ales în anul 2016 va fi stabilită de prin lege organică.
Nu se ajunge la situaţia în care ambele autorităţi publice să stabilească în mod concurent data alegerilor, organul administrativ cunoscând, astfel, din timp că i-a fost retrasă această competenţă. Totuşi, având în vedere succesiunea derulării procedurilor constituţionale [termen de depunere a legii pentru exercitarea dreptului la sesizare a Curţii Constituţionale/ termen de promulgare şi sesizarea la limita termenului a Cur ţii Constituţionale/ procedura în faţa Curţii Constituţionale etc.], dacă intrarea în vigoare a legii analizate nu s-a produs cu un interval de timp suficient înainte de momentul la care Guvernul este ţinut potrivit legii-cadru să emită hotărârea de stabilire a datei alegerilor, această hotărâre emisă fiind îşi încetează de drept efectele de la momentul intrării în vigoare legii care îi retrage, temporar [în privinţa alegerilor organizate ca urmare a încetării mandatului Parlamentului ales în anul 2016], competenţa de a stabili data alegerilor.
Prin urmare, Hotărârea Guvernului nr. 744/2020 privind stabilirea datei alegerilor pentru Senat şi Camera Deputaţilor din anul 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.816 din 4 septembrie 2020, deşi emisă cu respectarea legii în vigoare la data respectivă [art.6 alin.(2) din Legea nr.208/2015], îşi încetează de drept efectele în urma intrării în vigoare a legii criticate.
Prin urmare, Curtea constată că, din această perspectivă, art.1 alin.(1) din legea criticată nu încalcă art.1 alin.(5) din Constituţie. 108. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că „noua” competență atribuită Parlamentului, cea de a stabili data alegerilor prin lege organică, nu este corelată cu celelalte dispoziții ale Legii nr.208/2015.
În acest sens, se menţionează că, potrivit art.103 alin.(1) lit.s) din Legea nr.208/2015, una dintre atribuțiile Autorității Electorale Permanente este de a elabora și a supune Guvernului spre aprobare, împreună cu Ministerul Afacerilor Interne, data alegerilor și calendarul acțiunilor din cuprinsul perioadei electorale. 109. Curtea reţine că art.1 alin.(1) din legea criticată derogă de la art.6 alin.(2) din Legea nr.208/2015, iar art.103 alin.(1) lit.s) din Legea nr.208/2015, potrivit căruia „Autoritatea Electorală Permanentă exercită următoarele atribuţii principale: […] s) elaborează şi supune Guvernului spre aprobare, împreună cu Ministerul Afacerilor Interne, data alegerilor şi calendarul acţiunilor din cuprinsul perioadei electorale”, este un text cu caracter accesoriu acestuia.
Astfel, dacă se derogă de la textul atributiv de competenţă, este evident că un text accesoriu celui de la care se derogă nu îşi mai găseşte aplicabilitatea. În speţă, atât timp cât se retrage competenţa Guvernului de a stabili data alegerilor parlamentare ca urmare a încetării mandatului Parlamentului ales în anul 2016, este evident că nu îşi va găsi aplicabilitatea nici reglementarea care stabileşte procedura pe care Guvernul trebuia să o urmeze pentru emiterea hotărârii de stabilire a datei alegerilor parlamentare.
Cu alte cuvinte, legea analizată nu trebuia să deroge şi de la norma accesorie, fiind suficientă derogarea de la norma atributivă de competenţă. Aşadar, nu se poate susţine că ar exista o necorelare legislativă între art.1 alin.(1) din legea criticată şi art.103 alin.(1) lit.s) din Legea nr.208/2015. De altfel, art.I pct.27 din Legea nr.202/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.849 din 16 septembrie 2020, a modificat art.103 alin.(1) lit.s) din Legea nr.208/2015, acesta având, în prezent, următorul cuprins: „Autoritatea Electorală Permanentă exercită următoarele atribuţii principale: […] s) propune şi avizează, prin preşedintele său, proiectele de legi, ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului în domeniile sale de competenţă; pentru elaborarea proiectelor de acte normative în domeniile sale de competenţă poate folosi colaboratori externi în condiţiile legii”.
Prin urmare, Curtea constată că, din această perspectivă, art.1 alin.(1) din legea criticată nu încalcă art.1 alin.(5) din Constituţie. 111.
Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că, în actualul context, adoptarea unei legi prin care se stabilește data alegerilor parlamentare devine cu atât mai problematică în situația în care ar interveni una dintre cauzele care determină prelungirea de drept a mandatului Parlamentului.
Cu privire la acest aspect, Curtea observă că îngrijorarea autorilor sesizării constă în faptul că, în eventualitatea instituirii stării de urgenţă, data alegerilor stabilită prin lege să cadă, prin forţa lucrurilor, exact în această perioadă. Însă adoptarea unei legi sau hotărâri a Guvernului de stabilire a datei alegerilor comportă aceeaşi problemă în relaţia cu textul constituţional antereferit. Astfel, dacă se instituie starea de urgenţă, indiferent că legea sau hotărârea Guvernului este cea care stabileşte data alegerilor, mandatul Camerelor se prelungeşte de drept, Parlamentului sau Guvernului, după caz, revenindu-le sarcina de a stabili data alegerilor într-un interval de 3 luni de la data încetării prelungirii de drept a mandatului Camerelor.
Astfel, nu există nicio incompatibilitate între instituirea stării de urgenţă, prin decret al Preşedintelui României, şi stabilirea datei alegerilor prin lege sau hotărâre a Guvernului.
De asemenea, Curtea reţine că pe perioada prelungirii de drept a mandatului Camerelor, în ipoteza art.63 alin.(1) din Constituţie, Parlamentul are competenţa de a adopta legi organice, cu alte cuvinte, poate răspunde în mod corespunzător unei asemenea situaţii neprevăzute.
Faptul că procedura de adoptare a unei legi este mai anevoioasă decât a unei hotărâri a Guvernului nu este un aspect de constituţionalitate, ci unul factual. Prin urmare, un asemenea argument, corelat cu art.1 alin.(5) din Constituţie, nu poate fi susţinut, rigiditatea/ lentoarea inerentă a procedurii parlamentare neputând duce în sine la încălcarea textului constituţional antereferit.
Temerile autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate în sensul că Parlamentul ar putea să nu adopte respectiva lege într-un timp util nu se justifică, pentru că orice autoritate publică [Parlament/ Guvern] trebuie să acţioneze potrivit Constituţiei şi cu respectarea normelor de loialitate constituţională. Prin urmare, o normă juridică nu poate fi neconstituţională numai pentru faptul că ar exista posibilitatea ca o autoritate publică desemnată prin aceasta să nu adopte un act sau să acţioneze împotriva Constituţiei.
Totodată, nu se poate susţine că Guvernul ar fi mai responsabil decât Parlamentul sau invers, ambele autorităţi publice bucurându-se de aceeaşi prezumţie de exercitare a competenţelor lor în acord cu Constituţia şi legea.
116. Prin urmare, Curtea constată că, din această perspectivă, art.1 alin.(1) din legea criticată nu încalcă art.1 alin.(5) din Constituţie. (2.2.2.) Critici de neconstituţionalitate raportate la art.69 alin.(2) din Constituţie 117.
Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că art.1 alin.(1) din legea criticată încalcă art.69 alin.(2) din Constituție, întrucât instituie în sarcina Parlamentului o obligație de rezultat, aceea a adoptării unei legi organice, într-un anumit orizont de timp, prestabilind și soluția ce se va impune senatorilor și deputaților, a căror voință reală pare a nu mai avea semnificație. 118. Cu privire la aceste critici, Curtea reţine că art.69 din Constituţie valorifică fără limite mandatul reprezentativ.
Acest text constituţional trebuie să constituie punctul de plecare în explicarea raporturilor constituţionale dintre deputat/ senator şi alegătorii săi, partidul politic care l-a propulsat, Camera din care face parte. Interpretarea acestui articol constituţional nu poate fi decât în sensul că deputatul/ senatorul, din punct de vedere juridic, nu are nicio răspundere juridică faţă de alegătorii din circumscripţia care l-a ales şi nici faţă de partidul pe lista căruia a candidat.
Raporturile sale cu alegătorii şi partidul sunt raporturi morale, politice, dar nu juridice. El nu mai este ţinut să îndeplinească vreo obligaţie faţă de aceştia, el este obligat numai poporului. În contextul constituţional românesc, ce valorifică fără limite mandatul reprezentativ, singura posibilitate avută de partidul sau alegătorii nemulţumiţi de activitatea unui deputat/ senator este să nu îl realeagă (Decizia nr.44 din 8 iulie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.190 din 10 august 1993, Decizia nr.1490 din 17 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.861 din 22 decembrie 2010, Decizia nr.629 din 9 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.68 din 28 ianuarie 2019, par.32, sau Decizia nr.85 din 13 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.326 din 25 aprilie 2019, par.67). 119. Mandatul reprezentativ nu conferă parlamentarului dreptul de a reprezenta persoane fizice sau juridice în faţa autorităţilor administraţiei publice.
De asemenea, Curtea reţine că mandatul reprezentativ, fiind un concept specific dreptului public, nu are nicio legătură cu mandatul de drept privat, deputatul sau senatorul neputând invoca nicio putere de reprezentare a persoanei în sens civil [Decizia nr.629 din 9 octombrie 2018, precitată, par.33]. Mandatul reprezentativ constituie o garanţie a promovării şi a respectării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor în cadrul democraţiei parlamentare [Decizia nr.80 din 14 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.246 din 7 aprilie 2014, par.217]. 120.
Garanţia supremă a independenţei de care se bucură, în exercitarea mandatului, orice parlamentar este înscrisă în alin.(2) al art.69 din Constituţie, în sensul că „Orice mandat imperativ este nul” [Decizia nr.411 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.588 din 21 iulie 2017, paragraful 29, sau Decizia nr.611 din 3 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.877 din 7 noiembrie 2017, par.114]. 121.
Aşadar, mandatul reprezentativ nu înseamnă că deputatul sau senatorul are opţiunea de a încălca sau nu Constituţia cu bună ştiinţă [în speţă art.63], ci de a se conforma acesteia şi de a alege soluţiile legislative pe care le consideră optime în raport cu prevederile Constituţiei. Faptul că Parlamentul a adoptat o lege prin care se prevede că data alegerilor parlamentare se va stabili prin lege nu înseamnă că este afectat caracterul reprezentativ al mandatului parlamentar.
Obligaţia Guvernului sau a parlamentarului de a iniţia un proiect/ propunere de lege cu acest conţinut, precum şi obligaţia Parlamentului de a vota o astfel de lege nu aduc în discuţie ideea de mandat imperativ în sens de obligaţii ale parlamentarului în raport cu alegătorii care l-au votat sau alegătorii din circumscripţia electorală din care provine, sub sancţiunea unei eventuale revocări.
Exigenţele statului de drept sunt cele care impun ca toate autorităţile statului [inclusiv Parlamentul şi parlamentarii] să respecte prevederile/ obligaţiile stabilite de actele normative adoptate, aspect care nu vizează problema naturii mandatului [reprezentativ/ imperativ].
O abordare contrară ar duce la concluzia inacceptabilă şi iraţională că mandatul reprezentativ ar excepta Parlamentul şi parlamentarii de la obligaţia de respectare a legilor, prevăzută de art.1 alin.(5) din Constituţie. 122. Legile adoptate de Parlament sunt deopotrivă obligatorii pentru însăşi instituţia Parlamentului, astfel că obligaţia stabilită în legea criticată de adoptare a unei legi organice pentru stabilirea datei alegerilor nu are în vedere vreun aspect legat de mandatul imperativ, ci este expresia art.1 alin.(5) din Constituţie în componenta sa referitoare la principiul legalităţii şi la starea de constituţionalitate care trebuie să caracterizeze sistemul de drept.
Parlamentul acţionează pentru asigurarea conformităţii cu Constituţia a modului în care se stabileşte data alegerilor în considerarea art.1 alin.(3), art.2 şi art.63 din Legea fundamentală. 123.
Astfel, faptul că Parlamentul şi-a impus să voteze o asemenea lege cu cel puţin 60 de zile înainte de data alegerilor denotă înalta responsabilitate pe care şi-a asumat-o faţă de popor; mai mult, chiar art.69 alin.(1) din Constituţie prevede că, în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului.
Beneficiind de legitimarea textului constituţional menţionat, aceştia trebuie să dea dovadă de aplecare spre discutarea, dezbaterea şi rezolvarea problemelor comunităţii şi nicidecum să le ignore. De asemenea, nicio autoritate sau instituţie publică nu poate limita sau nega acest principiu, senatorii şi deputaţii exercitându-şi mandatul în conformitate cu interesul superior al comunităţii şi cu respectarea competenţelor strict determinate prin Constituţie [în acelaşi sens, a se vedea Decizia nr.924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.787 din 22 noiembrie 2012, Decizia nr.411 din 14 iunie 20
17, paragraful 32, sau Decizia nr.629 din 9 octombrie 2018, par.30]. Aşadar, parlamentarii şi-au stabilit o obligaţie de a vota o astfel de lege, şi nu alegătorii au impus un astfel de mandat. Este o manifestare a independenţei şi a libertăţii de voinţă a acestora în exercitarea mandatului, ce nu are nicio tangenţă cu mandatul imperativ.
Totodată, Curtea reţine că art.2 alin.(1) din Legea nr.84/2020 privind prelungirea mandatelor autorităţilor administraţiei publice locale şi pentru modificarea art.151 alin.(3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.57/2019 privind Codul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.520 din 17 iunie 2020, care prevede că „[…] data alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale din anul 2020 se stabileşte prin lege organică, cu cel puţin 60 de zile înaintea votării” nu a fost criticată sub aspectul unei încălcări a art.69 alin.(2) din Constituţie, fiind adoptată şi promulgată rapid, iar, ulterior, a fost adoptată şi promulgată şi Legea nr.135/2020 privind stabilirea datei alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale din anul 2020, precum şi a unor măsuri pentru buna organizare şi desfăşurare a acestora, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.626 din 16 iulie 2020, care a stabilit data desfăşurării alegerilor locale pentru ziua de 27 septembrie 2020.
Având în vedere cele expuse, Curtea constată că, din această perspectivă, art.1 alin.(1) din legea criticată nu încalcă art.69 alin.(2) din Constituţie.
Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate consideră că, dacă Parlamentul nu adoptă legea de stabilire a datei alegerilor în termenul prevăzut prin legea criticată, acesta nu poate fi constrâns efectiv să-și îndeplinească această obligație legală, întrucât în calitate de unică autoritate legiuitoare, deține prerogativa exclusivă de apreciere asupra oportunității legiferării, ceea ce încalcă art.69 alin.(2) din Constituţie.
Curtea reţine că această critică nu are legătură cu art.69 din Constituţie, ci vizează o eventualitate care ar nesocoti însăşi esenţa democraţiei constituţionale
româneşti, şi anume art.1 alin.(3), art.2 şi art.61-63 din Constituţie. O atare eventualitate invocată echivalează fie cu permanentizarea activităţii Parlamentului în funcţie, fie cu încetarea mandatului Parlamentului în funcţie, fără a se organiza noi alegeri [libere, periodice şi corecte], astfel că suveranitatea naţională nu ar mai putea fi exercitată prin autoritatea legislativă.
Or, o asemenea posibilitate nici măcar nu poate fi invocată sau analizată, neintrând în logica sistemului constituţional actual. Autorităţile publice şi membrii acestora trebuie să se comporte responsabil şi să respecte regulile de loialitate constituţională.
Prin critica de neconstituţionalitate formulată, se compară situaţia omisiunii stabilirii datei alegerilor după cum aceasta ar fi de competenţa Parlamentului sau a Guvernului, ajungându-se la concluzia că Guvernul poate fi obligat să stabilească această dată, pe când Parlamentul nu.
Desigur, există posibilitatea obligării Guvernului pe calea contenciosului administrativ la emiterea hotărârii de Guvern corespunzătoare, însă, în lipsa voinţei Guvernului în acest sens, instanţele judecătoreşti nu pot ele însele să stabilească această dată.
Totodată, Guvernul poate fi demis pe calea unui moţiuni de cenzură, expresie a controlului parlamentar, însă, în situaţia în care nu se investeşte noul Guvern, situaţia rămâne aceeaşi ca cea de dinainte de moţiunea de cenzură, Guvernul demis îndeplinind actele necesare pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea jurământului de membrii noului Guvern [art.110 alin.(4) din Constituţie].
Prin urmare, problema nu se pune din perspectiva pârghiilor legale existente în sensul constrângerii unei autorităţi publice să emită actul de stabilire a datei alegerilor sau a pericolelor mai mult sau mai puţin imaginare, ci din perspectiva existenţei unei obligaţii constituţionale, ce ţine de esența statului de drept, de a emite un astfel de act, indiferent de denumirea sau natura autorităţii publice în cauză.
Curtea subliniază faptul că invocarea în sprijinul obiecţiei de neconstituţionalitate a unor eventualităţi de încălcare a legii sau de nerespectare a obligaţiilor legale stabilite nu poate fi realizată nici măcar ipotetic.
Astfel de supoziţii/ bănuieli/ temeri nu se constituie în motive de neconstituţionalitate apte să răstoarne prezumţia de constituţionalitate a normei juridice.
Aşadar, eventuale comportamente, acte sau fapte neconstituţionale, care ar putea avea loc în viitor, nu pot fi valorizate în cadrul controlului de constituţionalitate – mai ales că, în prezent, acestea nu se manifestă nici măcar prin intenţii vizibile, exprimate, perceptibile.
Punerea la îndoială a cooperării constituţionale loiale a autorităţilor publice şi a ataşamentului acestora în sensul respectării Constituţiei este de natură să distrugă fundamentele democraţiei constituţionale, tocmai pentru că promovează o paradigmă a lipsei de încredere interinstituţională sub aspectul conduitei autorităţilor publice în acord cu exigenţele principiilor legalităţii şi al constituţionalităţii, ceea ce afectează chiar încrederea cetăţeanului în autorităţile publice.
Aşadar, criticile de neconstituţionalitate trebuie să vizeze acte/ fapte/ conduite actuale şi determinate pentru a susţine neconstituţionalitatea normei juridice, iar simplele bănuieli/ supoziţii nu pot viza sfera controlului de constituţionalitate.
Având în vedere cele expuse, Curtea constată că, din această perspectivă, art.1 alin.(1) din legea criticată nu încalcă art.69 alin.(2) din Constituţie. (2.2.3.) Critici de neconstituţionalitate raportate la art.61 și art.63 alin.(1), (2) și (4) coroborate cu art.36, art.37 și art.147 alin.(4) din Constituție 131.
Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că Parlamentul dobândește competența de a stabili data alegerilor în mod discreționar, cu ignorarea regulilor stabilite de art.63 din Constituție, putându-se ajunge la prelungirea mandatului actualului Parlament, în afara cadrului constituțional. Se încalcă art.61 din Constituţie – rolul Parlamentului, precum şi art.147 alin.(4) din Constituţie, prin raportare la Decizia nr.240 din 3 iunie 2020. 132.
Curtea observă că art.63 alin.(1)-(4) din Constituţie prevede următoarele: „(1) Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani, care se prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, până la încetarea acestora. (2) Alegerile pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat se desfăşoară în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului. (3) Parlamentul nou ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri. (4) Mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament. În această perioadă nu poate fi revizuită Constituţia
Analizând textul invocat se constată că durata mandatului parlamentar este de 4 ani, care începe să curgă de la data convocării Parlamentului de către Preşedintele României.
Pentru a determina data la care pot fi organizate alegeri parlamentare, Curtea reţine intervenţiile membrilor Comisiei de redactare a Constituţiei care au avut loc cu prilejul lucrărilor Adunării Constituante.
Astfel, se constată că actualul art.63 alin.(2) din Constituţie a fost conceput în sensul ca data alegerilor să fie stabilită în termenul de 3 luni de la expirarea mandatului Parlamentului, indiferent că este vorba de mandatul de 4 ani sau mandatul prelungit de drept [a se vedea intervenţia raportorului Comisiei de redactare a Constituţiei în Geneza Constituţiei României 1991 – Lucrările Adunării Constituante, Ed. R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti 1998, p.685].
Cu alte cuvinte, nu s-a avut în vedere ca data alegerilor să fie fixată în interiorul mandatului, o atare posibilitate fiind exclusă. Astfel, data alegerilor, în concepţia redactorilor tezelor şi proiectului Constituţiei, trebuia să aibă loc, pentru asigurarea egalităţii de şanse a partidelor politice, după expirarea mandatului, şi anume în cele 3 luni ulterioare acestuia, perioadă în care Parlamentul nu s-ar întruni în plen pentru a evita situaţia în care acesta ar adopta legi populiste care să garanteze succesul partidului de guvernământ [a se vedea Geneza Constituţiei României 1991 – Lucrările Adunării Constituante, p.619-620 şi p.685].
În replică, sa arătat că astfel de legi populiste pot fi adoptate şi cu 24 de ore înainte de cele 3 luni, astfel că şi în aceste 3 luni Parlamentul ar trebui să dispună de „toate puterile, toate prerogativele pentru a apăra suveranitatea acestui popor” [a se vedea Geneza Constituţiei României 1991 – Lucrările Adunării Constituante, p.686]. S-a mai arătat că limitarea puterilor Parlamentului în această perioadă ar trebui să vizeze doar posibilitatea revizuirii Constituţiei [a se vedea Geneza Constituţiei României 1991 – Lucrările Adunării Constituante, p.685].
S-a ajuns la o soluţie de compromis, potrivit căreia în această perioadă de 3 luni nu pot fi adoptate, modificate, abrogate legi organice şi nici nu se poate revizui Constituţia.
Au existat dezbateri dacă această perioadă ar trebui denumită „delegaţie temporară” sau „prorogare”; până la urmă, după lungi dezbateri, s-a ajuns la redactarea actuală a alineatului (4), care stabileşte prelungirea mandatului. Astfel, în perioada celor 3 luni şi 20 de zile mandatul Parlamentului se prelungeşte, însă noţiunea de „prelungire” are natura juridică a unei prorogări, pentru a nu se confunda cu prelungirea de drept de la art.63 alin.(1) din Constituţie.
Aşadar, intenţia Adunării Constituante a fost aceea ca data alegerilor să fie stabilită în afara mandatului de 4 ani al Camerelor, în cel mult 3 luni de la expirarea acestuia.
Realitatea a demonstrat însă că această interpretare a avut şi anumite inconveniente, respectiv funcţionarea unui Parlament fără puteri depline, producându-se un vid de putere la nivelul autorităţii legiuitoare, drept care a dăinuit doar timp de 2 legislaturi [1996 şi 2000], iar în anul 2004, prin lege organică [Legea nr.373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.887 din 29 septembrie 2004], s-a stabilit ca data alegerilor să aibă loc în interiorul duratei mandatului Parlamentului, astfel că alegerile parlamentare din anii 2004, 2008, 2012 şi 2016 au fost organizate în interiorul mandatului Parlamentului de 4 ani.
Cu alte cuvinte, o practică iniţială a fost modificată prin lege organică, fără ca aceasta să contravină textului Constituţiei.
Este vorba despre trecerea de la o interpretare originalistă a Constituţiei la una textualistă, ambele având însă în comun faptul că alegerile trebuie organizate în termen de cel mult 3 luni de la expirarea mandatului.
Dacă în prima interpretare este vorba de obligaţia de a le organiza în acest termen fix de 3 luni, în cea de-a doua devine o posibilitate limită, alegerile putând fi organizate într-un termen de 19 zile anterioare expirării mandatului şi 3 luni ulterioare expirării acestuia.
Aşadar, în interpretarea textualistă a art.63 alin.(2) din Constituţie, la care Curtea achiesează prin decizia de faţă, rezultă că alegerile parlamentare se pot organiza anticipat [în condiţiile dizolvării Parlamentului de către Preşedintele României – art.63 alin.(2) şi art.89], la termen [în interiorul duratei de 4 ani a mandatului Camerei Deputaţilor şi Senatului – art.63 alin.(2)] şi peste termen [în termen de 3 luni de la expirarea mandatului Camerelor sau de la expirarea prelungirii de drept a mandatului acestora – art.63 alin.(2) şi (1)].
Alegerile anticipate se organizează în cel mult 3 luni de la dizolvarea Parlamentului, în acest caz mandatul prelungindu-se până la întrunirea legală a noului Parlament. Alegerile la termen se desfăşoară în cursul mandatului Parlamentului de 4 ani, ipoteză în care, dacă este cazul, mandatul se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament.
Alegerile peste termen au loc în două ipoteze distincte, şi anume atunci când (i) ziua alegerilor este stabilită în termen de 3 luni de la expirarea mandatului de 4 ani a Camerelor şi (ii) ziua alegerilor este stabilită în termen de 3 luni de la încetarea prelungirii de drept a mandatului Camerelor, în caz de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă [art.63 alin.(1) şi (2)], în ambele ipoteze mandatul prelungindu-se până la întrunirea legală a noului Parlament 138.
Rezultă că, astfel interpretat, art.63 alin.(2) din Constituţie consacră o reglementare suplă pentru a asigura posibilitatea organizării alegerilor în ipoteza în care situaţii obiective ce nu sunt de natura celor care duc la prelungirea de drept a mandatului împiedică organizarea alegerilor la termen.
Mai mult, organizarea alegerilor în cursul celor trei luni ulterioare datei încetării mandatului Parlamentului de 4 ani reprezintă o garanţie suplimentară a faptului că acesta îşi exercită în mod efectiv şi plenar mandatul de 4 ani, prevenindu-se, pe cât posibil, interferarea campaniei electorale cu activitatea legislativă.
Rezultă că mandatul Parlamentului este de principiu de 4 ani [art.63 alin.(1) teza întâi din Constituţie], dar, prin aplicarea art.63 alin.(2) şi (3) din Constituţie, acesta se prelungeşte şi poate ajunge la cel mult 4 ani 3 luni şi 20 de zile. 139. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că, în urma adoptării Legii nr.373/2004, s-a valorificat interpretarea textualistă a art.63 alin.(2) din Constituţie şi s-a instituit o nouă regulă, şi anume ca data alegerilor să fie stabilită în interiorul mandatului, sens în care a fost împuternicit şi Guvernul.
Astfel, excepţia de la această regulă a devenit stabilirea datei alegerilor în afara mandatului, în termen de cel mult 3 luni de la expirarea acestuia. Or, derogarea de la regula stabilită prin Legea nr.373/2004 şi preluată de legile succesive, şi anume Legea nr.35/2008 şi Legea nr.208/2015, se poate face numai prin lege organică, Guvernul neavând competenţa să deroge, prin hotărâre, de la mandatul legal încredinţat de Parlament de a stabili data alegerilor conform practicii instituite iniţial prin Legea nr.373/2004 şi menţinute prin legile succesive referitoare la alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului.
În consecinţă, Curtea reţine că această competenţă a Guvernului poate fi acordată/ stabilită numai pentru situaţia alegerilor la termen, în care data alegerilor se fixează în interiorul duratei mandatului aflat în curs.
Acesta este şi sensul art.6 alin. (2) din Legea nr. 208/2015. Situaţia alegerilor la termen asigură o succesiune firească a mandatului Camerelor, cu respectarea cât mai fidelă a duratei acestuia de 4 ani, şi reprezintă regula în ceea ce priveşte desfăşurarea procedurii de alegere periodică a Camerelor. 141.
În schimb, dacă Parlamentul apreciază că există incertitudini cu privire la organizarea alegerilor în cadrul acestui termen datorată situaţiei din ţară, are obligaţia constituţională de a retrage, în mod temporar, competenţa acordată Guvernului, asumându-şi astfel şi decizia politică de a organiza alegerile după expirarea mandatului, în funcţie de evoluţia situaţiei epidemiologice din ţară.
Având în vedere art. 63 alin.(2) din Constituţie, Guvernul oricum nu are competența de a stabili o dată a alegerilor după expirarea duratei mandatului Camerelor.
Astfel, motive cu caracter obiectiv pot determina stabilirea unor abateri de la regula organizării alegerilor în interiorul mandatului Camerelor [alegerile la termen], ipoteză în care nu se pot folosi aceleaşi instrumente juridice de natură tehnică precum cele aplicabile situaţiei regulă. Dacă trebuie luată decizia politică de organizare a alegerilor în afara duratei mandatului Camerelor, aceasta nu poate fi asumată printr-un act administrativ, ci printr-o lege, înţeleasă ca act politico-juridic al Parlamentului, pentru că numai acesta are legitimitatea constituţională să ia decizii ce privesc chiar fundamentele democraţiei constituţionale [durata mandatului Camerelor sau caracterul periodic al alegerilor].
Rezultă că asumarea voinţei politice de a organiza alegeri peste termen – după expirarea duratei mandatului Parlamentului – nu poate fi realizată de Guvern, ci numai de Parlament. Decizia politică de organizare a alegerilor parlamentare după expirarea duratei mandatului Camerelor, cu consecinţa prelungirii de drept a mandatului acestora, ţine în mod intrinsec de rolul Parlamentului prevăzut de art.61 alin.(1) din Constituţie, Guvernul reţinând, în speţă, doar competenţele sale pur administrative referitoare la organizarea executării legilor [şi anume aspectele referitoare la organizarea propriu-zisă a alegerilor, cu referire, spre exemplu, la stabilirea calendarului acţiunilor din cuprinsul perioadei electorale].
Numai autoritatea reprezentativă care exercită suveranitatea naţională poate decide o asemenea măsură, pentru că decizia stabilirii datei alegerilor peste termen se află în legătură directă cu suveranitatea naţională.
Astfel cum s-a arătat în Decizia nr.240 din 3 iunie 2020, par.115, Guvernul este o autoritate executivă, fiind numit de Preşedintele României, pe baza votului de încredere acordat de Parlament [art.85 alin.(1) din Constituţie].
Acesta nu este un organ reprezentativ constituit în urma unor alegeri, astfel că poporul nu poate exercita suveranitatea naţională prin intermediul său.
Guvernul nu are legitimitatea populară necesară stabilirii datei alegerilor parlamentare după expirarea duratei mandatului Camerelor şi, prin urmare, nu are nici competenţa funcţională să ia o asemenea decizie.
Parlamentul, exercitând suveranitatea naţională ca organ reprezentativ suprem al poporului român şi în calitate de unică autoritate legiuitoare a ţării, este singura autoritate publică în măsură să stabilească dacă se impune o derogare de la cadrul normativ firesc al stabilirii datei alegerilor, cu consecinţa prelungirii de drept a mandatului Camerelor.
Cu privire la competenţa Guvernului de a stabili data alegerilor, Curtea constată că aceasta este de nivel legal şi poate fi oricând eliminată prin lege sau, astfel cum s-a întâmplat în cazul de faţă, să se reglementeze o derogare de la aceasta tot prin lege.
Nu este o cerinţă constituţională ca Guvernul să fie cel care stabileşte data alegerilor, ci doar o opţiune politică a Parlamentului.
De altfel, în privinţa problemei stabilirii datei alegerilor locale de către Parlament sau Guvern, prin Decizia nr.240 din 3 iunie 2020, Curtea a constatat că „Parlamentul poate reţine această competenţă în măsura în care prin lege derogă de la prevederile art.10 alin.(1) din Legea nr.115/2015.
În lipsa unei asemenea derogări exprese, urmează să se aplice dreptul comun, reprezentat de Legea nr.115/2015, caz în care competenţa de a stabili data alegerilor revine Guvernului. Astfel, din punct de vedere constituţional, ambele soluţii legislative sunt posibile”.
În acelaşi sens, Curtea reţine, astfel cum s-a arătat, că anterior chiar legiuitorul a stabilit data alegerilor parlamentare, art.120 alin.(1) din Legea nr.373/2004 stabilind expressis verbis că „Alegerile din anul 2004 pentru Camera Deputaţilor şi Senat, precum şi pentru funcţia de Preşedinte al României au loc la data de 28 noiembrie 2004”.
Prin urmare, nimic nu împiedică Parlamentul să deroge de la reglementarea de drept comun referitoare la autoritatea competentă să stabilească data alegerilor parlamentare. 146. Parlamentul, exercitând suveranitatea naţională ca organ reprezentativ suprem al poporului român şi în calitate de unică autoritate legiuitoare a ţării, este singura autoritate publică în măsură să stabilească dacă se impune o derogare de la cadrul normativ firesc al asigurării periodicităţii alegerilor [a se vedea şi Decizia nr.240 din 3 iunie 2020, par.116]. 147.
Având în vedere cele expuse, rezultă că Parlamentul are deplina competenţă de a stabili data alegerilor printr-o lege ordinară sau organică, după caz, în funcţie de decizia politică de a organiza alegeri în interiorul mandatului Camerelor sau în termenul de 3 luni consecutiv expirării acestuia.
În lipsa unei legi de stabilire a datei alegerilor parlamentare, acestea pot avea loc doar în interiorul duratei mandatului de 4 ani al Camerelor, alegerile organizându-se la termen, pe când, în condiţiile unei asemenea legi, se pot organiza alegeri parlamentare atât la termen, cât şi peste termen, decizia politică în acest sens aparţinând în exclusivitate Parlamentului.
Prin urmare, Curtea constată că art.1 alin.(1) din legea criticată nu încalcă art.61, art.63 alin.(1), (2) şi (4) şi art.147 alin.(4) din Constituţie.
Autorii obiecției de neconstituţionalitate susţin că, în situația stabilirii unei date cu depășirea termenului constituțional prevăzut de art.63, se ajunge și la încălcarea dispozițiilor art.36 și ale art.37 din Constituție, referitoare la dreptul de a alege și cel de a fi ales.
Cu privire la această critică, Curtea reiterează faptul că eventualele temeri în sensul că Parlamentul ar putea să nu adopte respectiva lege într-un timp util nu se justifică, pentru că orice autoritate publică [Parlament/ Guvern] trebuie să acţioneze potrivit Constituţiei şi cu respectarea normelor de loialitate constituţională.
Nicio autoritate publică îndrituită să sesizeze Curtea Constituţională nu îşi poate fundamenta o critică de neconstituţionalitate pe presupuse atitudini/ conduite/ fapte/ acte eventuale ce s-ar petrece în viitor.
Astfel de cereri cu caracter imaginar nu pot forma obiectul unei jurisdicţii, neputând fi deduse nici judecăţii instanţelor judecătoreşti, nici a Curţii Constituţionale. Prin urmare, o normă juridică nu poate fi neconstituţională numai pentru faptul că ar exista posibilitatea ca o autoritate publică desemnată prin aceasta să nu adopte un act sau să acţioneze împotriva Constituţiei. 151.
Prin urmare, Curtea constată că art.1 alin.(1) din legea supusă controlului de constituționalitate nu încalcă art.36, art.37 şi art.63 alin.(1), (2) şi (4) din Constituţie. (2.2.4.) Critici de neconstituţionalitate raportate la art.1 alin.(5), art.73 alin.(1) și (3) lit.a) și art.147 alin.(4) din Constituție 152. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate apreciază că adoptarea unei legi având drept unic obiect de reglementare stabilirea datei alegerilor ca lege organică reprezintă o încălcare a dispozițiilor constituționale referitoare la domeniile rezervate legii organice.
Curtea reţine că domeniile rezervate legilor organice îşi găsesc enumerarea limitativă şi expresă în textul Constituţiei [a se vedea în acest sens Decizia nr.718 din 29 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.396 din 31 decembrie 1997, şi Decizia nr.355 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.509 din 8 iulie 2014, paragrafele 41 şi 42].
Domeniul legilor organice este foarte clar delimitat prin textul Constituţiei, fiind de strictă interpretare (Decizia nr.53 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.312 din 9 noiembrie 1994), astfel încât legiuitorul va adopta legi organice numai în acele domenii [a se vedea şi Decizia nr.442 din 10 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.526 din 15 iulie 2015, paragraful 30]. Art.73 alin.(3) din Constituţie este o normă de strictă interpretare şi aplicare [Decizia nr.419 din 3 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.635 din 31 iulie 2019, par.41].
Stabilirea caracterului organic sau ordinar al legii are relevanţă şi cu privire la respectarea procedurii de adoptare a legilor, aşa cum aceasta este consacrată în Legea fundamentală.
Astfel, ordinea în care cele două Camere ale Parlamentului vor dezbate proiectul sau propunerea legislativă depinde şi de caracterizarea legii, în funcţie de aceasta urmând să fie determinată Camera competentă să adopte legea în calitate de primă Cameră sesizată, respectiv Cameră decizională, în temeiul art.75 alin.(1) din Constituţie.
Aşadar, calificarea iniţială a legii ce urmează să fie adoptată, ca organică sau ordinară, are influenţă asupra procesului legislativ, determinând parcursul proiectului de lege sau al propunerii legislative (a se vedea Decizia nr.89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.260 din 13 aprilie 2017, Decizia nr.537 din 18 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.679 din 6 august 2018, sau Decizia nr.235 din 2 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.530 din 19 iunie 2020, par.55]. 154.
Textul Constituţiei nu cuprinde o prevedere care să reglementeze în mod expres caracterul organic al legii de stabilire a datei alegerilor parlamentare. Curtea reţine că, potrivit art.64 alin.(4) teza a doua din Constituţie, „(4) Mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament.
În această perioadă nu poate fi revizuită Constituţia şi nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice”. Cu alte cuvinte, ca urmare a deciziei sale de a stabili data alegerilor parlamentare după expirarea mandatului, Parlamentul nu poate funcţiona ca legiuitor constituant derivat şi nici ca legiuitor organic.
Luarea unei măsuri legislative de către Parlament, care are ca finalitate limitarea plenitudinii sale de legiferare, în sensul de a nu putea reglementa în domeniul legii organice, poate fi realizată numai printr-o lege de acelaşi nivel domeniului în care Parlamentul nu mai poate legifera, şi anume prin lege organică.
Prin urmare, însăşi art.63 alin.(4) din Constituţie prevede, în mod implicit, că actul legislativ care determină prelungirea mandatului Camerelor este legea organică.
Parlamentul, în situaţia antereferită, se află în prelungirea mandatului său constituţional, iar pe durata prelungirii acestuia, în ipoteza art.63 alin.(4) din Constituţie, are prerogative limitate în materie de legiferare, astfel că o asemenea decizie trebuie luată cu o majoritate mai amplă.
O decizie politică ce are drept efect limitarea funcţiei de legiferare trebuie luată, în consecinţă, prin acte de aceeaşi tipologie precum cele care nu vor mai putea fi emise în perioada menţionată.
Rezultă că o lege organică, adoptată cu majoritatea voturilor deputaţilor şi senatorilor, reprezintă o garanţie procedurală necesară, care acordă o semnificaţie şi greutate deosebite deciziei astfel luate.
Prin urmare, decizia de stabilire a datei alegerilor parlamentare după expirarea duratei mandatului Camerelor, cu consecinţa prelungirii mandatului acestora, se adoptă cu cea mai restrictivă şi anevoioasă procedură de legiferare posibilă, oferindu-se o garanţie suplimentară în sensul protecţiei drepturilor opoziţiei parlamentare.
În consecinţă, coroborând art.73 alin.(3) lit.t) din Constituţie – potrivit căruia prin legi organice se reglementează şi în alte domenii decât cele prevăzute la art.73 alin.(3) lit.a)-s) în măsura în care în Constituţie se dispune în acest sens – cu art.63 alin.(4) din Constituţie, Curtea constată că stabilirea datei alegerilor după expirarea mandatului Parlamentului se face prin lege organică, iar înainte de expirarea mandatului Parlamentului, prin lege ordinară.
Astfel, dacă Parlamentul opta ca data stabiliri alegerilor parlamentare să fie hotărâtă prin lege ordinară, aceasta însemna că data antereferită trebuia să se plaseze în interiorul duratei de 4 ani a mandatului Camerelor, însă, prin art.1 alin.(1) din legea criticată, Parlamentul a optat pentru adoptarea unei legi organice de stabilire a datei alegerilor, ceea ce înseamnă că alegerile parlamentare vor avea loc peste termen, aşadar, într-un termen de cel mult 3 luni de la expirarea mandatului de 4 ani a Camerelor.
Prin urmare, Curtea constată că art.1 alin.(1) din legea criticată nu încalcă art.1 alin.(5), art.73 alin.(1) și (3) lit.a) și art.147 alin.(4) din Constituție. 159. Pentru considerentele arătate, în temeiul art.146 lit.a) şi al art.147 alin.(4) din Constituţie, precum şi al art.11 alin.(1) lit.A.a), al art.15 alin.(1) şi al art.18 alin.(2) din Legea nr.47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art.1 alin.(1) din Legea privind unele măsuri pentru organizarea alegerilor pentru Senat şi Camera Deputaţilor, ca urmare a încetării mandatului Parlamentului ales în anul 2016, precum şi legea, în ansamblul său, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 29 septembrie 2020”.
Judecătorul Daniel Morar a avut o opinie separată.
